O poveste a lui Cehov

Moartea unui slujbaş
Într-o seară neobişnuit de frumoasă, Ivan Dmitrici Cerveakov, un slujbaş neobişnuit de conştiincios, şedea în rândul al doilea de fotolii şi urmărea cu binoclul Clopotele din Corneville. Privea şi se simţea în culmea fericirii. Când deodată... În povestiri întâlnim adesea acest „când câteodată”, şi scriitorii au dreptate să-l folosească; viaţa este atât de plină de neprevăzut!... Când deodată faţa i se schimonosi, ochii îi ieşiră din orbite, răsuflarea i se tăie... luă binoclul de la ochi, se aplecă şi... hap-c-i-iu!!! strănută – aşa cum v-aţi dat şi dumneavoastră seama. Nicăieri nu este oprit să strănuţi. Strănută şi mujicii, şi prefecţii de poliţie, ba câteodată chiar şi consilierii intimi. Oricine strănută. Cerveakov nu se  tulbură aşadar de fel ; îşi şterse liniştit nasul cu batista şi, fiind un om bine crescut, privi în jur, ca să vadă dacă nu cumva supărase pe cineva cu strănutul său. Şi deodată se tulbură cu adevărat: bătrânelul care şedea în faţa lui, în primul rând de fotolii, îşi ştergea grijuliu chelia şi ceafa, cu mânuşa, mormăind ceva. Cerveakov îşi dădu seama că bătrânelul nu era altul decât consilierul de stat Brizjalov, de la Ministerul Comunicaţiilor.

„L-am stropit! îşi spuse Cerveakov. Nu este şeful meu direct, totuşi faptul e neplăcut. Trebuie să-mi cer iertare.”

Îşi drese glasul, se aplecă înainte şi şopti la urechea consilierului:

       - Iertaţi-mă excelenţă, v-am stropit... n-am făcut-o dinadins.

       - Nu-i nimic, nu-i nimic...

       - Vă rog să mă iertaţi. Vedeţi... ce să fac, n-am vrut...

       - Linişteşte-te domnule! Lasă-mă te rog să ascult!

Cerveakov se fâstâci, zâmbi nătâng şi începu să se uite din nou la cele ce se petreceau pe scenă. De uitat, se uita el, dar nu mai simţea nicio plăcere. Începuse să-l roadă neliniştea. În timpul pauzei îi dădu târcoale lui Brizjalov şi, izbutind în sfârşit să-şi biruie sfiiciunea, se apropie de el şi bolborosi:

       - V-am stropit excelenţă... Iertaţi-mă... Zău că n-am vrut...

       - Slăbeşte-mă domnule!... Am şi uitat, şi dumneata tot de asta vii să-mi vorbeşti, spuse consilierul şi buza de jos îi tremură de o uşoară enervare.

„Spune că a uitat şi-i citesc perfidia în ochi, gândi Cerveakov, trăgând bănuitor cu coada ochiului la consilier. Nici nu vrea să stea de vorbă cu mine. Ar trebui să-i explic că a fost cu totul fără voia mea; că este o lege a naturii. Altfel, e în stare să-şi închipuie că l-am scuipat într-adins. Şi chiar dacă nu şi-o închipui acum, şi-o va închipui mai târziu!”...

Întors acasă îi povesti nevestei păţania. I se păru însă ca soţia sa luă cam prea uşor lucrurile: e drept că la început, femeia fusese cam îngrijorată, dar, aflând că Brizjalov, făcea parte din alt minister, se linişti.
       - Du-te totuşi la el să-i ceri iertare, îl sfătui ea, altfel ar putea crede că nu ştii să te porţi în lume!

      - Tocmai aici e buba! Iertare i-am cerut eu chiar atunci, dar a avut o atitudine ciudată... Nu mi-a spus niciun cuvânt ca lumea. E drept că nici n-am avut timpul să stau mai pe-ndelete de vorbă cu el. A doua zi, Cerveakov, îşi îmbrăcă uniforma nouă de mică ţinută, se tunse şi se înfăţişă la Brizjalov ca să se explice... Intrând în salonul de primire al demnitarului, dădu de o mulţime de petiţionari şi în mijlocul lor îl zări pe consilier, care şi începuse să primească cererile. După ce stătu de vorbă cu unul şi cu altul, consilierul îşi îndreptă privirea şi asupra lui Cerveakov.

      - Dacă vă mai aduceţi aminte, excelenţă, începu acesta, aseară la „Arcadia” am strănutat şi... v-am stropit fără să vreau... vă rog să mă ier...

       - Fleacuri... se poate să faci atâta caz ?! Dumneata ce doreşti? se adresă consilierul următorului.

„Nu vrea să vorbească cu mine, îşi spuse Cerveakov, pălind. Înseamnă că e tare supărat... Nu, nu pot să las lucrurile aşa... Trebuie să-i explic...”

Când consilierul încheie convorbirea cu cel din urmă petiţionar şi se îndreptă spre locuinţa sa, Cerveakov se luă după el şi bolborosi:

       - Excelenţă! Dacă îndrăznesc s-o tulbur pe excelenţa-voastră, este tocmai dintr-un sentiment de căinţă, puteţi fi sigur!... N-am făcut-o dinadins, cred că vă daţi şi dumneavoastră seama!

Consilierul se uită la el cu un aer chinuit şi dădu din mână a lehamite.

       - Domnule, am impresia că dumitale îţi arde de glumă! spuse el şi se făcu nevăzut îndărătul uşii. „Care glumă? îşi spuse Cerveakov. Unde vede el glumă? E cogeamite consilier de stat şi nu poate să înţeleagă atâta lucru! Dacă-i aşa, n-am să-i mai cer iertare! Dracu să-l ia de încrezut.

Am să-i scriu o scrisoare, dar de venit nu mai vin pe la el nici mort! Zău ca nu mai vin!”

Aşa gândea Cerveakov, îndreptându-se spre casă. Nu-i scrise însă consilierului nicio scrisoare, fiindcă deşi îşi stoarse creierii, nu izbuti cu niciun chip să aştearnă pe hârtie ceea ce ar fi vrut să spuie. A doua zi se văzu deci nevoit să se ducă din nou, în persoană, la consilier, să-i explice totul.

       - Nu pentru a-mi îngădui o glumă, cum aţi binevoit a spune, am venit ieri să tulbur liniştea excelenţei-voastre, începu el să bolborosească, văzând privirea nedumerită a consilierului. Voiam numai să-mi cer iertare pentru faptul că v-am stropit când am strănutat. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să glumesc. Cum aş îndrăzni să glumesc? Daca am glumi, ar însemna că nu avem niciun sentiment de respect faţă de persoanele cu vază...

       - Ieşi afară!!! zbieră deodată consilierul, făcându-se stacojiu şi începând să tremure din tot trupul.
       - Cum ? întrebă Cerveakov în şoaptă, aproape leşinat de spaimă.

       - Ieşi afară!!! urlă din nou consilierul, bătând din picior.

Cerveakov simţi că în măruntaiele lui plesneşte ceva. Fără să mai vadă şi să mai audă nimic, se trase îndărăt spre uşă, coborî năucit în stradă şi o porni pe jos, abia putând să-şi mai mişte picioarele. Ajuns în neştire acasă, se întinse pe divan fără să-şi scoată uniforma şi... muri.