ARABIA
North Richmond Street fiind o fundătură, era liniştită, în
afară de ora cînd li se dădea drumul băieţilor de la Şcoala Fraţilor Creştini.
O casă nelocuită, cu două caturi, sta în capătul unde se înfunda strada, pe un
teren pătrat, despărţită de vecinele ei. Celelalte case ale străzii, conştiente
de vieţile cuviincioase dinăuntrul lor, se priveau cu feţe pămîntii,
imperturbabile.
Locatarul anterior al casei noastre, un preot, murise în
salonul din fund. În toate odăile mocnea un aer mucegăit de cît stătuse închis,
şi cămara dindărătul bucătăriei era plină cu mormane de hîrtii vechi, lepădate.
Printre ele am găsit cîteva cărţi, cu copertele îmbrăcate în hîrtie si cu
paginile încreţite şi jilave: Stareţul de Walter Scott, Comunicantul
cucernic şi Memoriile lui Vidocq. Îmi plăcea aceasta din urmă
fiindcă paginile îi erau galbene, în grădina părăginită din spatele casei se
înălţa în mijloc un măr si mai creşteau cîteva tufişuri răzleţe: sub unul din
ele am găsit pompa de bicicletă, ruginită, a ultimului locatar. Fusese un preot
foarte caritabil; îşi lăsase prin testament toţi banii unor instituţii, iar
mobila din casă surorii sale.
În fiecare dimineaţă, culcat pe duşumeaua salonului din
faţă, îi supravegheam uşa. Storul era tras pînă la două degete de pervaz, încît
nu puteam fi văzut. Cînd ieşea în prag, îmi sărea inima. Alergam în hol, îmi înşfăcam
ghiozdanul şi o urmam. Nu scăpăm din ochi silueta ei brună şi, cînd ajungeam la
punctul unde ni se despărţeau drumurile, grăbeam pasul şi treceam pe lîngă ea.
Aşa făceam în fiecare dimineaţă. Niciodată nu-i vorbisem mai mult de cîteva
cuvinte întîmplătoare şi, totuşi, numele ei îmi învăpăia tot sîngele nerod.
Imaginea ei mă însoţea chiar în locurile cele mai ostile
romantismului. În serile de sîmbătă, cînd mătuşă-mea îşi făcea cumpărăturile,
trebuia să merg şi eu, ca s-o ajut să ducă pachetele. Străbăteam străzile
scînteietoare de lumini — îmbrînciţi de bărbaţi beţi şi de femei ce se tocmeau
la tîrguieli — printre înjurăturile muncitorilor, litaniile stridente ale
băieţilor de prăvălie străjuind putini cu hălci de porc, psalmodierile
cîntăreţilor de stradă îngînînd pe nas cîte un come all you despre
O'Donovan Rossa, sau cîte o baladă despre vitejiile ţării noastre. Toate aceste
zgomote se contopeau pentru mine într-o singură senzaţie vie: mă vedeam în
închipuire purtîndu-mi neatins potirul sfînt prin mulţimea vrăjmaşilor, în
unele clipe numele ei îmi venea pe buze în stranii rugăciuni şi cîntări de
laudă, ce-mi rămîneau mie însumi neînţelese. Adesea mi se umpleau ochii de
lacrimi (de ce, nu ştiam) şi uneori părea că-mi inundă tot pieptul un potop
ce-mi pornea din inimă. La viitor mă gîndeam prea puţin. Nu ştiam de-i voi
vorbi vreodată ori nu, sau, de aveam să-i vorbesc, în ce fel îi voi exprima
confuza mea adoraţie. Dar trupul îmi era ca o harfă, iar cuvintele şi gesturile
ei erau degetele ce alergau pe strune.
Într-o seară m-am dus în salonul din spate în care murise
preotul. Era o seară întunecată şi ploioasă şi toată casa era cufundată în
tăcere. Printr-un ochi de geam spart, auzeam ploaia izbind pămîntul,
necontenitele-i ace subţiri jucîndu-se în făgaşele clisoase. Vreun felinar sau
vreo fereastră luminată licărea jos, în depărtare. Eram recunoscător că văd
atît de puţin. Toate simţurile mele parcă ar fi vrut să se învăluie şi,
dîndu-mi seama că eram pe cale să alunec în nesimţire, mi-am încleştat palmele
una într-alta pînă au început să-mi tremure, murmurînd mereu: „O, dragoste! O,
dragoste!"
In cele din urmă, ea a fost cea care mi-a vorbit. Cînd mi-a
adresat primele cuvinte, am fost atît de zăpăcit, că n-am ştiut ce să răspund.
M-a întrebat dacă o să merg la Arabia.
Nu mai ştiu dacă am răspuns da sau nu. Spunea că e un bazar de binefacere
splendid şi că ei i-ar plăcea grozav să meargă să-l vadă.
— Şi de ce nu te duci ?
Pe cînd vorbea, răsucea întruna o brăţară subţire de argint
ce-o purta la încheietura mîinii. Spuse că nu putea merge în săptămîna aceea,
pentru că la pensionul de maici unde învăţa ea se organizaseră nişte întruniri
de reculegere.
Fratele ei si alţi doi băieţi se luptau să-şi ia unul altuia
şepcile şi rămăseserăm singuri lîngă grilaj. Ea se ţinea de una dintre săgeţile
gratiilor, aplecîndu-şi capul spre mine. Lumina felinarului din dreptul porţii
noastre îi cuprindea linia unduioasă a gîtului alb, îi licărea în păr şi cădea
asupra mîinii de pe grilaj, luminînd-o. Cădea asupra unei părţi a rochiei şi da
în vileag, cum sta aşa, în voie, tivul alb al unui jupon.
— Ce bine de dumneata
că poţi să te duci! a zis ea.
— Dacă mă duc, i-am
răspuns, o să-ţi aduc ceva.
Cîte nenumărate nebunii nu-mi răvăşiră gîndurile, zi şi
noapte, începînd din acea seară! As fi dorit să nimicesc plicticoasele zile
intermediare. Mă iritau îndatoririle şcolare. Seara tîrziu, în camera mea, sau
ziua în clasă, chipul ei se strecura între mine şi pagina pe care mă străduiam
s-o citesc. Silabele cuvîntului Arabia străbăteau tăcerea în care se
scălda cu exaltare sufletul meu şi mă învăluiau într-o vrajă a Orientului. Am
cerut voie să mă duc sîmbătă seara la bazar. Mătuşă-mea fu surprinsă; spera să
nu fie vreo chestie de-a francmasonilor, în clasă nu răspundeam la prea multe
întrebări. Vedeam expresia de pe chipul profesorului trecînd de la amabilitate
la asprime; spera că nu sunt pe cale să devin un leneş. Nu-mi puteam aduna
gîndurile rătăcitoare. Mă impacientau mai toate treburile serioase ale vieţii;
acum, cînd se interpuneau între mine şi dorul meu, îmi păreau jocuri
copilăreşti, urîte şi sarbede jocuri copilăreşti.
Sîmbătă dimineaţa i-am amintit unchiului meu că doream să mă
duc la bazar în acea seară. Se tot învîrtea pe lîngă cuierul din hol, căutînd
de zor peria de pălării; îmi răspunse scurt:
— Da, băiete, ştiu.
Fiind unchiu-meu în hol, nu mă puteam duce în salonul din
faţă, ca să stau la fereastră. Simţeam plutind în casă o proastă dispoziţie;
m-am îndreptat agale spre şcoală. Aerul era necruţător de aspru şi în inimă
începeau a-mi încolţi temeri.
Cînd m-am întors acasă pentru dejun, unchiu-meu nu se
înapoiase. Dar era încă devreme. Am şezut cîtva timp cu ochii la ceasornic şi,
cînd ticăitul lui a început să mă irite, am ieşit din cameră. Am urcat scările
spre catul de sus. Odăile înalte, reci, goale şi cufundate în penumbră mă
uşurară şi trecui din cameră în cameră cîntînd.
Prin fereastra din faţă îmi vedeam tovarăşii de joacă
zbenguindu-se jos în stradă. Ţipetele lor ajungeau pînă la mine stinse şi
nedesluşite. Mi-am rezemat fruntea de geamul rece şi am privit peste drum către
casa întunecată în care trăia ea. Voi fi stat aşa vreo oră, fără să văd decît
silueta în rochie brună, proiectată de imaginaţia mea şi lumina felinarului
învăluindu-i discret linia unduioasă a gîtului, mîna aşezată pe gratii, tivul
de sub rochie.
Cînd m-am întors jos, am găsit-o pe doamna Mercer şezînd
lîngă foc. Era o femeie bătrînă, guralivă, văduva unui cămătar; colecţiona
timbre folosite, în nu ştiu ce scop pios. Am fost nevoit să îndur flecăreala
din jurul mesei de ceai. Eram la masă de mai bine de o oră şi unchiul meu tot
nu venea. Doamna Mercer se ridică să plece: îi părea rău că nu mai putea
aştepta, dar era trecut de opt şi ei nu-i plăcea să stea pe-afară tîrziu,
fiindcă aerul de seară îi făcea rău. După ce plecă, am început să mă plimb în
sus şi-n jos prin odaie, strîngînd din pumni. Mătuşă-mea zise:
— Mă tem c-o să
trebuiască să renunţi la bazarul tău, în astă seară a Domnului nostru.
La ora nouă am auzit cheia unchiului meu răsucindu-se în
broasca uşii de la intrare. L-am auzit vorbind singur şi am auzit cuierul din
hol clătinîndu-se sub povara paltonului său. Ştiam cum să interpretez aceste
semne. L-am lăsat o bucată de vreme să mănînce liniştit şi apoi 1-am rugat
să-mi dea banii ca să mă duc la bazar. Uitase.
— Oamenii acuma-s în
pat şi au şi apucat să tragă un pui de somn, zise el.
N-am zîmbit. Mătuşă-mea îi spuse cu energie:
— Nu poţi să-i dai banii şi să-l laşi să plece? Destul că
1-ai făcut să te aştepte pînă la ora asta.
Unchiu-meu spuse că-i pare foarte rău, dar uitase. Mai spuse
că el, unul, credea în vechea zicală: „Numai muncă, fără joacă, îl face pe Jack
prost toacă". Mă întrebă unde voiam mă duc şi după ce i-am spus pentru a
doua oară, mă întrebă dacă cunosc poezia : Arabul îşi ia rămas bun de la
calul său. Cînd ieşeam din bucătărie, era pe cale să-i recite mătuşii
primele versuri ale poeziei.
Ţineam strîns în mînă un florin şi mă îndreptam cu paşi mari
spre gară, coborînd strada Buckingham. Vederea străzilor aglomerate de
cumpărători şi strălucind de lumini îmi aminti ţinta călătoriei mele. Am luat
loc într-un compartiment de clasa a treia al unui tren gol. După o aşteptare
intolerabil de lungă, trenul se urni leneş din staţie. Se tîrî înainte, printre
case dărăpănate şi peste rîul sclipitor. În gara Westland Row o mulţime de lume
s-a îmbulzit spre uşile compartimentelor; dar hamalii i-au dat la o parte,
spunînd că ăsta era un tren special pentru bazar. Am rămas singur în vagonul
gol. După cîteva minute, trenul a oprit în dreptul unui peron improvizat din
scînduri. Ieşind în stradă, am văzut, pe cadranul luminat al unui ceas, că era
zece fără zece minute. În faţa mea, pe o clădire mare, se răsfăţau literele
magice.
N-am fost în stare să găsesc niciuna dintre intrările cu
şase penny şi, temîndu-mă să nu se închidă bazarul, m-am strecurat repede
printr-o uşă turnantă, înmînînd un şiling unui bărbat ce părea tare obosit.
M-am văzut într-o sală mare, încinsă la jumătatea înălţimii ei de o galerie,
Aproape toate standurile se închiseseră şi în cea mai mare parte a sălii era
întuneric. Recunoscui tăcerea de care e pătrunsă o biserică după ce s-a terminat
slujba. M-am îndreptat timid către centrul bazarului. Cîţiva oameni erau
adunaţi în jurul standurilor ce mai rămăseseră deschise, în faţa unei cortine
deasupra căreia erau scrise cu becuri colorate cuvintele Cafe chantant. Doi bărbaţi numărau bani pe o tavă.
Ascultam zuruitul monezilor.
Amintindu-mi cu greutate pentru ce venisem, am trecut către
unul dintre standuri şi am început să cercetez vasele de porţelan si serviciile
de ceai pictate cu flori. La intrarea standului, o domnişoară stătea de vorbă
si rîdea cu doi domni tineri. Am remarcat pronunţia lor englezească, ascultînd
vag ce vorbeau.
— O, dar n-am spus
niciodată aşa ceva!
— O, ba da!
— O, nu!
— N-a spus aşa?
— Da. Am auzit şi eu.
— O, ce... scorneală!
Observindu-mă, domnişoara se apropie şi mă întrebă dacă
doream să cumpăr ceva. Tonul vocii ei nu era încurajator, părea să-mi fi vorbit
îmboldită de simţul datoriei. Am privit umil vasele înalte de piatră care,
asemenea unor sentinele orientale, păreau să stea de gardă, de fiece parte, la
intrarea întunecată a standului, şi am murmurat:
— Nu, mulţumesc.
Domnişoara schimbă poziţia unei vaze şi se întoarse iar la
cei doi tineri. Reîncepură discuţia de mai înainte. De vreo două ori domnişoara
întoarse capul şi aruncă o privire către mine.
Ştiind bine că-i inutil, zăboveam totuşi în faţa standului
ei, pentru a face să pară mai real interesul meu pentru obiectele expuse. Apoi
m-am îndepărtat agale şi am mers pînă spre mijlocul bazarului. Am lăsat să cadă
cei doi peni alături de ceilalţi şase din buzunar. Am auzit un glas strigînd
dintr-un capăt al galeriei că se stinge lumina. Partea de sus a sălii se
cufundase în întuneric.
Ridicîndu-mi privirea spre acea întunecime m-am văzut ca pe
o fiinţă îmboldită şi batjocorită de vanitate; şi mi s-au închis ochii de
durere şi de mînie.
James Joyce - Dubliners
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu