Aventurile Baronului Munchhausen (4)

Călătorie pe o ghiulea, o călătorie în lună şi alte povestiri minunate

Domnii mei, pe un om care s-a încumetat să încalece un bidiviu ca lituanianul meu, puteţi să-l credeţi că a fost în stare să facă şi altfel de minunăţii şi de isprăvi în ale călăriei, minunăţii şi isprăvi care, povestite de alţii, vi s-ar părea poate basme. Aşa, de pildă, tocmai asediam nu ştiu care oraş şi mareşalul ar fi vrut cu tot dinadinsul să aibă informaţii demne de crezare despre cele ce se petreceau în cetate. Era nespus de greu, ba, la drept-vorbind, aproape cu neputinţă de pătruns printre toate avangărzile, străjile şi meterezele. Şi nici nu era chip de găsit un om atât de dibaci, încât să poată duce la bun sfârşit o asemenea încercare.

Înflăcărat poate prea mult de dorinţa de a-mi îndeplini datoria, mă postai în grabă lângă unul dintre cele mai mari tunuri ale noastre, care tocmai trăgeau înspre cetate, şi ţâşti! sării deodată pe ghiulea, cu gândul de a mă lăsa purtat până dincolo de ziduri. Dar după ce făcui jumătate din drum prin aer călare pe ghiulea, îmi trecură tot felul de socoteli prin minte, care de care mai de seamă. "Hm! - îmi zisei în sinea mea - de intrat, intri tu în cetate, dar cum ai să ieşi de acolo? Şi ce are să se întâmple cu tine? Se va vedea îndată că eşti spion şi te vor atârna de cea mai apropiată spânzurătoare". Şi trebuie să vă spun că n-aveam nici un chef de o asemenea cinstire.

După aceste socoteli şi altele de acelaşi fel, mă hotărâi pe loc. Şi folosind fericitul prilej că la câţiva paşi de mine zbura o ghiulea trasă din cetate înspre tabăra noastră, sării de pe ghiuleaua mea pe cealaltă şi sosii la ai noştri, ce e drept cu misiunea neîndeplinită, dar întreg şi nevătămat.

Şi la fel cum eu însumi săream cu uşurinţă şi fără a sta mult pe gânduri, tot aşa era şi calul meu. Când îl călăream, nu ne puteau împiedica nici zidurile şi nici şanţurile ca s-o luăm întotdeauna pe drumul cel mai scurt. Odată urmăream un iepure care tăiase câmpia şi trecea tocmai cu o săritură de partea cealaltă a şoselei, în aceeaşi clipă, o caretă cu două preafrumoase doamne trecu pe acolo, punându-se între mine şi iepure. Bidiviul meu ţâşni - fără a se lovi măcar - atât de iute prin mijlocul caretei, care avea amândouă ferestrele deschise, încât abia dacă am avut vreme să-mi scot pălăria şi să cer respectuos iertare celor două doamne pentru îndrăzneala noastră.

Altădată am vrut să trec peste o băltoacă. La început nu mi s-a părut atât de lată pe cât mi-am dat seama că e când am ajuns la mijlocul săriturii. Plutind prin aer, făcui cale întoarsă cu gândul să-mi iau avânt mai mare de astă dată. Totuşi şi a doua săritură a fost prea scurtă, aşa că mă afundai până în gât în noroi, nu departe de celălalt mal. Mai mult ca sigur că m-aş fi prăpădit de n-ar fi fost braţul meu vânjos, care m-a scăpat trăgându-mă de ciuf şi scoţând o dată cu mine şi calul pe care-l ţineam strâns între genunchi.

Dar cu toată vitejia şi înţelepciunea mea, cu toată iuţeala, dibăcia şi puterea calului meu, nu mi-a mers întotdeauna după pofta inimii în războiul împotriva turcilor.

Ba, am avut odată nenorocul ca, fiind copleşit de numărul lor mare, să fiu făcut prizonier de război. Iar mai pe urmă am fost vândut ca rob, ceea ce a fost şi mai rău, deşi la turci era un lucru obişnuit.

În această stare de umilinţă treaba ce mi s-a dat de făcut nu era atât de grea şi de amară, pe cât de ciudată şi de neplăcută. Trebuia să scot în fiecare dimineaţă la păşune albinele sultanului, să stau să le păzesc ziua întreagă, iar seara, să le aduc înapoi, la stupi, într-o seară, băgai de seamă că lipseşte o albină. Dar numaidecât zării doi urşi care, atraşi de miere, se năpustiseră asupra bietei zburătoare, voind s-o sfâşie. Şi pentru că în afară de securea de argint, pe care o purtau toţi grădinarii şi plugarii sultanului, nu aveam altă armă la mine, zvârlii securea după cei doi tâlhari, ca să-i pun pe fugă. Şi, aşa, eliberai sărmana albină. Dar din nefericire zvârlisem securea cu atâta putere, încât ea zbură în sus şi nu încetă să urce până nu ajunse în lună. Cum s-o iau de acolo? Unde să găsesc pe pământ o scară cu ajutorul căreia să-mi redobândesc securea?

Noroc că îmi adusei aminte tocmai că bobul turcesc creşte grozav de repede şi atinge înălţimi uimitoare. Sădii îndată un astfel de bob, care crescu, într-adevăr, până ce îşi prinse cârceii de unul din coarnele lunii.

Atunci începui să mă caţăr nestingherit spre lună, şi ajunsei teafăr sus. Dar n-a fost deloc uşor să-mi găsesc securea de argint, acolo unde toate lucrurile strălucesc ca argintul, în cele din urmă o găsii într-o grămadă de uruială şi păiş.

Când s-o pornesc înapoi spre pământ, ce-mi văd ochii? Dogoarea soarelui uscase în răstimp bobul şi mi-era cu neputinţă să mai cobor pe el. Ce era de făcut? Îmi împletii o funie, cât putui mai lungă, din păiş, o legai de unul din coarnele lunei şi pornii pe ea în jos, Cu dreapta mă ţineam agăţat de funie, iar cu stânga mânuiam securea. După ce alunecam o bucată, retezam funia rămasă deasupra mea şi-o înnădeam la capătul de jos. În felul acesta izbutii să cobor frumuşel la pământ. Tot tăind şi înnădind funia, o întinsei cât putui mai bine, aşa fel că ea mă scoase în cele din urmă deasupra moşiei sultanului.

Mă aflam încă la vreo câteva mile deasupra pământului, sus, printre nori, când funia se rupse deodată şi eu mă prăbuşii cu atâta iuţeală, încât îmi pierdui cunoştinţa. Căzând de la o înălţime atât de mare, trupul meu făcuse o groapă în pământ, adâncă de cel puţin nouă stânjeni. În cele din urmă, îmi revenii în simţiri.

Nu era însă chip de ieşit din groapă. Dar ce nu face omul la vreme de nevoie?! Îmi săpai cu unghiile, care erau destul de mari, un fel de scară şi ajunsei astfel cu bine la lumina zilei.

Cu mintea coaptă de pe urma grelelor mele încercări, mă pornii cu mai multă chibzuinţă să stârpesc urşii care se dădeau bucuroşi la albinele şi la stupii mei. Pentru asta unsei mai întâi cu miere oiştea unui car. Apoi, când se coborî noaptea, mă pitii ceva mai departe, într-o ascunzătoare. Şi cum mă gândisem, aşa se şi întâmplă.

O namilă de urs, momită de parfumul mierii, sosi şi se porni pe lângă prăjina oiştei, începând de la vârf. O linse şi iar o linse cu atâta lăcomie, încât prăjina îi intră în gâtlej, în stomac, în burtă şi-i ieşi prin partea cealaltă. După ce ursul, lingând atât de cuminte mierea, s-a înfipt în prăjină, am trecut prin gaura din faţă a oiştei un ţăruş lung. În felul acesta i-am tăiat lacomei dihănii orice putinţă de a scăpa şi l-am lăsat aşa până a doua zi. Văzând această poznă, sultanul, care tocmai se plimba pe acolo, fu cit pe ce să se prăpădească de râs.

Peste câtva vreme, ruşii au încheiat pace cu turcii, iar eu, împreună cu alţii, am fost predat la St. Petersburg, ca prizonier de război. M-am pregătit aşadar de plecare şi am părăsit Rusia tocmai pe vremea marelui complot, cam acum patruzeci de ani, când împăratul, pe care îl mai alăpta doica sa, a fost trimis în Siberia împreună cu mama şi cu tatăl său, cu ducele de Braunschweig, cu feldmareşalul von Munnich şi cu mulţi alţii. In anul acela, iarna a fost atât de înspăimântătoare şi de grea în întreaga Europă, încât nici vorbă că soarele a prins niscai degerături de pe urma cărora boleşte încă până în ziua de azi. Iar eu, pe drumul de întoarcere în ţară, am tras mult mai multe necazuri decât atunci când am pornit înspre Rusia.

Devreme ce bidiviul lituanian îmi rămăsese în Turcia, am fost nevoit să călătoresc cu poştalionul. Şi ajungând pe un drum care şerpuia între două şiruri de mărăcini înalţi, îi adusei aminte surugiului că s-ar cuveni să sune din cornul său, ca nu cumva pe drumul ăsta îngust să ne pomenim faţă în faţă cu vreo altă căruţă. Omul luă cornul şi suflă din răsputeri, dar toată truda lui se dovedi zadarnică. Nu se auzi nici un sunet, ceea ce era nu numai de neînţeles, dar şi primejdios, fiindcă după puţin timp ne-a tăiat drumul o trăsură, care venea din partea opusă şi din pricina căreia trecerea devenise cu neputinţă.

Iată-mă atunci, sărind din poştalion, şi deshămând caii. Luai apoi în cârcă trăsura cu cele patru roţi ale ei şi cu toate bagajele şi sării cu ea pe deasupra mărăcinilor, cam la vreo nouă picioare, tocmai pe câmpul de alături. Vă închipuiţi că o asemenea faptă nu era chiar un fleac, având în vedere greutatea trăsurii. Mai făcui o săritură şi ajunsei din nou pe drum, dincolo de trăsura străină.

Apoi alergai înapoi, la cai, şi luându-i la subsuoară, unul în dreapta şi celălalt în stânga, îi dusei, după cum am arătat mai înainte, făcând cele două sărituri, până la locul cuvenit. Pusei apoi să-i înhame la poştalion şi sfârşii drumul cu bine, trăgând la un han.

Ar mai fi trebuit să adaug că unul dintre cai, un mânzoc ce nu împlinise încă patru ani, dar era tare nărăvaş, a încercat să-şi facă de cap. La a doua săritură pe care o făceam pe deasupra mărăcinilor, mânzocul porni să sforăie şi să zvârle din picioare, de era p-aci să-mi aducă mari neajunsuri. Dar l-am împiedicat pe dată, vârându-i amândouă picioarele de dindărăt în buzunarele hainei. La han ne mai venirăm puţin în fire după întâmplarea asta. Surugiul îşi atârnă cornul într-un cui, lângă vatră, iar eu mă aşezai în faţa lui.

Când, ce credeţi, domnilor, că ni s-a întâmplat? Se auzi deodată: Tu-tu! Tu-tu! Am holbat ochii de uimire, dar am găsit şi pricina pentru care surugiul nu putuse să sune pe drum. Sunetele îngheţaseră în corn, şi acum, spre marea cinste a surugiului, pe măsură ce se dezgheţau, răsunau limpezi şi frumoase. Şi, aşa, minunatul corn ne-a desfătat vreme îndelungată cu cele mai straşnice melodii, fără ca măcar să fie pus la gură. Astfel am ascultat marşul prusac: „Fără dragoste, nici vin”, „Azi ieşirăm la 'nălbit”, „Aseară a venit vărul Michel” şi alte bucăţi, ba chiar şi cântecul de seară: „Codrii se odihnesc acum”. Şi cu asta luă sfârşit păţania cu dezgheţul şi odată cu ea şi povestirea călătoriei mele în Rusia.

Mulţi călători sunt uneori porniţi să dea drept adevărate o sumedenie de lucruri care, dacă sunt cercetate cu de-amănuntul, se dovedesc a fi scornite. De aceea nu e de mirare că cititorii sau ascultătorii sunt oarecum înclinaţi să nu prea le dea crezare. Cu toate astea, dacă aici de faţă se găsesc unii care să pună la îndoială adevărul spuselor mele, trebuie să-i deplâng din toată inima pentru necredinţa lor şi să-i rog să plece mai înainte de a-mi începe povestirea isprăvilor de pe mare, care sunt şi mai minunate, dar tot atât de adevărate ca şi cele povestite până acum.