O poveste a lui Buzzati

Copilul despot

Copilul Giorgio, chiar dacă era considerat în familie o minune de frumuseţe fizică, bunătate şi inteligenţă, era temut. Tatăl, mama, bunicul şi bunica dinspre tată, cameristele Anna şi Ida, toată lumea trăia cu coşmarul capriciilor lui, dar nimeni n-ar fi îndrăznit s-o mărturisească - dimpotrivă, se întreceau neîncetat în a spune sus şi tare că nu exista pe lume copil mai scump, mai iubitor şi mai ascultător. Fiecare dintre ei voia să fie pe primul loc în această adoraţie neînfrânată. Şi tremura la gândul că ar putea, fără intenţie, să-l facă pe copil să plângă: şi asta nu pentru nişte lacrimi, acolo, cât din pricina reproşurilor adulţilor. De fapt, sub pretextul dragostei pentru cel mic, ei îşi revărsau duhurile rele, controlându-se şi spionându-se.

Dar cu adevărat înfricoşătoare era mânia lui Giorgio. Cu viclenia specifică acestui soi de copii, el măsura exact efectul diferitelor represalii. De aceea calculase folosirea propriilor arme în urmă­torii termeni: pentru micile contraziceri începea pur şi simplu să plângă, cu suspine, ce-i drept, de părea că are să-i crape pieptul. In cazurile mai importante, când acţiunea trebuia să se prelun­gească până la satisfacerea dorinţei ce-i fusese refuzată, se îmbufna, şi atunci nu vorbea, nu se juca, refuza mâncarea: ceea ce, în mai puţin de o zi, punea familia pe jar. În împrejurări şi mai grave, tacticile erau două la număr: sau se prefăcea că este cuprins de misterioase dureri de oase, durerile de cap sau de burtă părându-i-se nerecomandabile din cauza pericolului purgati­velor (încât chiar în alegerea bolii se vădea perfi­dia lui probabil inconştientă, căci, pe drept sau pe nedrept, cei din jur se gândeau imediat la o para­lizie infantilă). Sau - şi asta era culmea, începea să urle; din gâtlejul său ieşea, neîntrerupt şi neclintit ca ton, un strigăt extrem de ascuţit, pe care noi, adulţii, n-am putea să-l reproducem şi care per­fora craniul. Practic, nu se putea îndura. Giorgio ieşea curând victorios, având dubla voluptate de a i se face pe plac şi de a-i vedea pe cei mari certându-se, reproşându-şi unul altuia că-l scose­seră din minţi pe micuţul nevinovat.

In privinţa jucăriilor, Giorgio nu avusese nicicând o înclinaţie sinceră. Numai din vanitate voia să aibă multe şi frumoase. Plăcerea lui era să-şi aducă acasă doi-trei prieteni şi să-i uluiască. Dintr-un mic scrin, pe care-l ţinea sub cheie, îşi scotea, una câte una şi în ordinea măreţiei, comorile. Camarazii mureau de invidie. Iar el se distra umilindu-i.

— Nu pune mâna, că eşti murdar... îţi place, nu? Dă-o-ncoace, c-o strici... Ia spune-mi, n-ai primit şi tu în dar aşa ceva? (Ştia foarte bine că nu.)

Prin crăpătura uşii, părinţii şi bunicii îl cocoleau tandru din priviri:

— Scumpul de el, şopteau. E ditamai omuleţul, ce mai... Auzi-l cum se respectă! Ehei, ţine la jucăriile lui, ţine la ursuleţul pe care i l-a dăruit bunica!

Ca şi cum a se lăuda cu jucăriile ar fi însemnat o virtute ieşită din comun pentru copil.

În fine. O cunoştinţă aduse într-o zi din America o jucărie minunată pentru Giorgio. Era vorba de un „camion cu lapte", o reproducere perfectă a furgonetelor construite pentru respectivul servi­ciu; era vopsit în alb şi albastru, cu doi şoferi în uniformă care se puteau scoate şi pune la loc, portiere din faţă care se deschideau, cauciucuri la roţi; în interior, aşezate una peste alta printr-un ghidaj special, numeroase navete mici de metal, fiecare conţinând opt microscopice sticle sigilate cu dopuri de staniol. Iar pe laturi - două storuri mobile, care, deschizându-se, se înfăşurau exact ca cele adevărate. Era, fără îndoială, jucăria cea mai frumoasă şi mai deosebită pe care o avea Giorgio şi, probabil, cea mai costisitoare.

Ei bine, într-o după-amiază, bunicul, colonel ieşit la pensie, care în general nu prea avea treabă, trecând prin faţa scrinului cu jucării, trase aproape din întâmplare de mânerul uşiţei. Simţi că cedează. Giorgio îl încuiase, ca de obicei, cu cheia, dar cealaltă uşiţă nu fusese fixată în zăvoa­rele de sus şi de jos. Aşa se face că amândouă se deschiseră.

Aranjate pe patru niveluri, în perfectă ordine, văzu jucăriile, toate curate şi frumoase, de vreme ce Giorgio nu le întrebuinţa aproape niciodată. Giorgio era plecat cu Ida, părinţii erau şi ei ple­caţi, bunica Elena împletea de zor în salon. Anna picotea în bucătărie. Casa era tăcută şi calmă. Colonelul trase cu ochiul în jur, ca un hoţ. Apoi, ca şi cum şi-ar fi dorit acel lucru de mult, îşi întinse mâinile spre camionul cu lapte care strălucea în penumbră.

Bunicul îl puse pe masă, se aşeză şi începu să-l examineze. Există însă o lege secretă conform căreia, dacă un copil se atinge pe ascuns de un lucru aparţinând adulţilor, acest lucru se strică pe loc, şi, în chip simetric, dacă e atinsă de adulţi, orice jucărie se strică, deşi copilul a mânuit-o nemilos luni în şir, fără s-o strice. Îndată ce bunicul, cu delicateţea unui ceasornicar, ridică unul din micile storuri de pe laturi, se auzi un clic, o vergea de tinichea vopsită ţâşni afară şi pivotul pe care oblonul ar fi trebuit să se înfăşoare ieşi afară din lăcaşul său.

Agitat nevoie mare, bătrânul colonel se chinui să pună lucrurile la punct. Numai că mâinile îi tremurau. Şi se lămuri că, din cauza nepriceperii lui, era cu neputinţă să repare stricăciunea. Măcar de-ar fi fost un defect ascuns, uşor de mascat. Fără pivotul acela ieşit din lăcaş, oblonul nu se mai închidea, spânzurând şleampăt.

Disperarea puse stăpânire pe cel care odinioară, la poalele muntelui Montello, îşi condusese cama­razii din cavaleria uşoară într-o şarjă pe viaţă şi pe moarte contra mitralierelor austriece. Şi un fior îi străbătu şira spinării când auzi o voce care părea cea a judecăţii de apoi:

— Doamne, Dumnezeule, Antonio, ce-ai făcut? Colonelul se întoarse. În prag, neclintită, nevastă-sa, Elena, îl privea cu ochii cât cepele.

— L-ai stricat, spune, nu-i aşa că l-ai stricat?

— Da' de unde, nu-i... îţi zic... nu-i nimic, bolborosi bătrânul militar, bâjbâind cu mâinile, în absurda tentativă de a repara stricăciunea.

— Şi-acum, ce-o să faci ? îl repezi femeia oftând. Când Giorgio îşi va da seama, ce-o să faci ?

— Abia dacă l-am atins, îţi jur... Cred că era deja stricat.... Eu nu i-am făcut nimic, încercă să se scuze nenorocosul colonel.

Şi dacă-şi făcuse vreo iluzie să găsească la con­soartă o oarecare solidaritate morală, această speranţă se topi curând sub potopul indignării bătrânei.

— N-am făcut, n-am făcut, parc-ai fi un papagal!... S-o fi stricat singur, se-nţelege!... Dar fă şi tu ceva, mişcă-te, nu mai sta ca un prost!... Giorgio poate să vină aici dintr-o clipă într-alta... Şi cine - vocea i se îneca de furie -, şi cine te-a pus să deschizi scrinul cu jucării?

De altceva nu mai era nevoie pentru ca bătrâ­nul colonel să-şi piardă capul cu totul. Din păcate era duminică şi, deci, cu neputinţă să găsească un meseriaş capabil să repare micul camion. Între timp, doamna Elena, parcă pentru a nu fi ameste­cată în delict, dispăruse. Colonelul se simţi singur, părăsit, în neliniştitoarea pădure a vieţii. Lumina scădea. În curând o să se înnopteze şi Giorgio se va întoarce.

Cu inima cât un purice, bunicul alergă în bucătărie să caute o sfoară. Cu care sfoară, tre­cută prin acoperişul camionului, reuşi să fixeze marginea oblonului, încât să rămână aproape închis. Nu se mai putea deschide, evident, dar cel puţin pe din afară totul părea normal. Puse la loc jucăria, închise scrinul. Se retrase în birouaşul său. Exact la ţanc. Trei ţârâituri prelungi, atotputernice ale soneriei vesteau întoarcerea nepotului.

De şi-ar fi ţinut bunica gura. Ei, aş! La masa de prânz, cu excepţia micuţului, toţi erau la curent, inclusiv femeia de serviciu. Chiar şi un copil mai puţin viclean ca Gîorgio şi-ar fi dat seama că în aer plutea ceva neobişnuit şi suspect. De două-trei ori colonelul încercă să lege o con­versaţie, însă nimeni nu-l ajută.

— Ce-i cu voi ? întrebă Giorgio cu fireasca lui impertinenţă. Vi s-au înecat corăbiile?

— Asta-i bună, ni s-au înecat corăbiile, ha, ha! făcu bunicul, încercând eroic s-o dea pe glumă.

Dar râsul i se stinse pe buze.

Copilul nu mai stărui. Cu o iscusinţă de-a dreptul diabolică, păru să priceapă că disconfortul general era legat de el; că întreaga familie, dintr-un motiv necunoscut, se simţea cu musca pe căciulă, drept care el o avea la mână.

Cum de-a ghicit? S-a luat după înfriguratele priviri ce i se aruncau neîncetat? Sau a fost la mijloc o delaţiune? Fapt e că, după ce-a terminat de mâncat, cu un mic surâs diabolic, Giorgio s-a dus la scrinul cu jucării. A deschis larg uşile, a rămas preţ de un minut contemplativ, vrând parcă înadins să prelungească chinul celui vinovat. În fine, a scos camionul şi, ţinându-l strâns sub braţ, s-a aşezat pe un divan, de unde se uita ţintă, pe rând, la cei mari.

— Ce faci, Giorgio ? spuse în cele din urmă, cu glas stins, bunicul. Nu e ora să faci nani?

— Nani? răspunse evaziv nepotul, accentuându-şi rânjetul batjocoritor.

— Atunci de ce nu te joci? îndrăzni să-l întrebe bătrânul, preferând în locul acelei agonii o catastrofă rapidă.

— Nu, făcu micuţul, indispus, n-am chef să mă joc.

Iar după vreo jumătate de ceas de ţeapănă aşteptare, anunţă:

— Mă duc să mă culc.

Şi ieşi cu camionul sub braţ,

Era deja o manie. A doua, a treia zi, Giorgio nu s-a dezlipit o clipă de vehicul. Până şi la masă a dorit să-l aibă lângă el, ceea ce nu făcuse niciodată până atunci cu vreo jucărie. Dar nu se juca, nu-l punea să meargă şi nici nu se arăta dornic să se uite prin el.

Bunicul trecea prin momente grele.

— Giorgio, a spus de mai multe ori, de ce tot porţi camionul după tine, dacă nu te joci cu el ? Ce te-a apucat? Hai, vino aici şi arată-mi şi mie sticluţele alea!

Pe scurt, abia aştepta ca nepoţelul să desco­pere stricăciunea şi să se spargă odată buba (neîndrăznind însă să-i spună ce s-a întâmplat).

Era covârşit de chinul aşteptării. Dar Giorgio era de neclintit.

— Nu, n-am chef. E-al meu sau nu e-al meu camionul? Aşa că lasă-mă-n pace.

Seara, după ce Giorgio se culcase, cei mari discutau.

— Spune-i, şi gata, zicea tatăl către bunic, decât să continuăm în felul ăsta! Să ne amărâm viaţa din pricina unui pârlit de camion!

— Cum, pârlit? protestă bunica. Să n-o spui nici măcar în glumă... Jucăria asta îi e cea mai dragă dintre toate. Bietul micuţ!

Tatăl n-o luă în seamă:

— Spune-i, şi gata! repeta el cu disperare. Să nu-mi spui că n-ai curaj, tu, care-ai făcut două războaie, nu?

N-a fost nevoie. A treia zi, când Giorgio îşi făcu apariţia cu camionul său, bunicul n-a mai rezistat:

— Hai, Giorgio, de ce nu-l pui la treabă oleacă ? De ce nu te joci ? Mi se face rău când te văd cu el mereu sub braţ!

Atunci copilul se făcu botos de parcă urmau să-l apuce năbădăile (era sincer sau juca teatru?), după care începu să strige, suspinând:

— Eu fac ce vreau cu camionul meu, ce vreau! Şi nu mă mai bateţi la cap. Aţi priceput sau nu că-mi ajunge ?... Dau de pământ cu el, dacă vreau, îl calc în picioare... Na... Uitaţi-vă!

Ridică jucăria cu amândouă mâinile şi-o trânti cu putere de pământ, apoi sări pe ea cu călcâiele, strivind-o. Acoperişul fu smuls, sticluţele se împrăştiară pe jos.

Brusc însă Giorgio se opri, încetă să urle, se aplecă să se uite la unul din pereţii interiori ai vehiculului, dibui un capăt al sforii clandestine puse de bunic în jurul oblonului. Mânios foc, se uită în jur, vânăt:

— Cine? bolborosi el. Cine a fost? Cine şi-a băgat labele? Cine l-a stricat?

Făcu un pas în faţă bunicul, bătrânul luptător, niţel adus din spate.

— Giorgio, scumpul meu, îl imploră mama. Fii cuminte. Bunicul n-a făcut-o cu intenţie, cre-de-mă. Iartă-l. Sufleţelul meu!

Interveni şi bunica:

— Micuţul meu, tu ai dreptate... Poţi să-l repezi pe urâciosul de bunicu-tău, care-ţi strică toate jucăriile. Sărmanul copil, îi strică jucăriile şi pe urmă mai vor să fie şi cuminte, sărăcuţul. Repede-l pe urâciosul de bunicu-tău!

Brusc, Giorgio se linişti. Se uită calm la feţele neliniştite ce-l înconjurau. Surâsul îi reapăru pe buze.

— Ce v-am spus eu, făcu mama. Întotdeauna am spus că-i un înger! Uitaţi-vă, Giorgio l-a iertat pe bunicul! Uitaţi-vă la el, soarele meu!

Copilul însă îi trecu în revistă unul câte unul: tatăl, mama, bunicul, bunica, cele două cameriste.

— Uitaţi-vă la el, soarele meu... Uitaţi-vă la el, soarele meu! îngână el, maimuţărind glasul mamei. Dădu un şut carcasei camionului, care se izbi de perete. Apoi începu să râdă frenetic. Râdea ca apucatul.

— Uitaţi-vă la el, soarele meu! repetă el în bat­jocură, ieşind din cameră.

Înspăimântaţi, cei mari tăcură.