Leul, cămila şi vulpoiul
Un leu hăituia o
cămilă pe firul văii. Aproape că o şi ajunsese din urmă şi, cu ochi pofticioşi,
se şi vedea stăpân pe un prânz sigur şi gustos. Părea absolut cu neputinţă ca
prada să-i scape, căci, în faţa lor, vânător şi vânat tocmai au zărit o
prăpastie adâncă, de-a curmezişul cărării. Dar cămila cea sprintenă, adunându-şi
puterile, a zburat ca săgeata din arc peste hău şi a ajuns liniştită pe stânca
de pe malul celălalt.
Leul nostru abia de a avut vreme să se oprească. În clipa aceea, un prieten de-al său a trecut, din întâmplare, pe acolo. Acel prieten era vulpoiul.
„Dar ce văd?”, a zis
el, „cu puterea şi cu sprinteneala ta, se poate, oare, să te dai bătut în faţa
unei prăpădite de cămile? Nu ai decât să-ţi încordezi voinţa şi vei fi în stare
să săvârşeşti minuni. O fi prăpastia adâncă, dar dacă îţi pui în gând să sari, sunt
sigur că vei sări. Nici nu încape vorbă că poţi să ai încredere în prietenia
mea dezinteresată. Doar nu ţi-aş pune viaţa în primejdie dacă nu ţi-aş cunoaşte
aşa de bine puterea şi dexteritatea.
Leului a început să-i
clocotească sângele în vine. S-a azvârlit cu toată forţa în gol. Însă nu a
putut ajunge pe malul celălalt al prăpastiei, aşa că s-a prăbuşit cu capul
înainte şi, din căzătură, a murit. Şi ce a făcut atunci iubitul său prieten? A
coborât cu grijă până în fundul prăpastiei şi acolo, în toată libertatea, văzând
că leul nu-i mai pretindea nici complimente, nici supunere, s-a pus pe treabă
ca să îndeplinească tristele datini de pe urmă pentru dragul său prieten şi, într-o
lună, a izbutit să-i lase oasele curate.
Ivan Krîlov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu