Aventurile Baronului Munchhausen (5)

Întîia călătorie pe mare

Cea dintâi călătorie pe care am întreprins-o în viaţa mea, cu mult înainte de aceea din Rusia, despre care v-am povestit atâtea minunăţii, a fost o călătorie pe mare. Încă de pe vremea când mă sfădeam cu gâştele - cum îi plăcea să mă ia peste picior unchiul meu, colonelul de husari (avea cea mai neagră barbă din câte am văzut vreodată), fiindcă nu ştia bine dacă puful ce-mi creştea pe bărbie era puf de boboc sau tuleie de barbă - singurul meu dor şi singura mea năzuinţă era să călătoresc.

Fiindcă şi tatăl meu îşi petrecuse o bună bucată de vreme din anii tinereţii călătorind şi-i plăcea adesea, în lungile seri de iarnă, să ne spună povestea adevărată şi neînflorită a aventurilor sale - din care, până la urmă, vă voi povesti poate şi eu o parte spre bucuria domniilor voastre - pe bună dreptate se zice că înclinarea mea spre călătorii a fost şi înnăscută, şi dobândită. Dar pe atunci încercam degeaba să mă agăţ de orice împrejurare, mai mult sau mai puţin prielnică. Încercam degeaba să cerşesc sau să smulg prin încăpăţânare putinţă de a-mi potoli nestinsa mea sete de a vedea lumea. Totul zadarnic!

Chiar dacă uneori izbuteam să-l biruiesc oarecum pe tatăl meu, săreau îndată mama şi mătuşă-mea, cu o împotrivire şi mai cruntă. Astfel, în câteva clipe pierdeam ceea ce câştigasem prin atacurile mele îndelung ticluite. În cele din urmă, s-a întâmplat că a venit pe la noi o rudă din partea mamei, care m-a îndrăgit mult de tot. Îmi spunea adeseori că sunt un flăcău chipeş şi vioi şi că va face tot ce-i va sta în putinţă să mă ajute la îndeplinirea dorinţei mele cele mai arzătoare. Darul lui de a vorbi a avut mai multă putere decât stăruinţele mele. Şi, după multe intervenţii şi contra-intervenţii, protestări şi capitulări, s-a hotărât în cele din urmă, spre negrăita mea bucurie, că-l voi întovărăşi într-o călătorie în Ceylon, unde unchiul meu fusese multă vreme guvernator.

Aşadar, am întins pânzele, pornind de la Amsterdam cu deosebit de importante însărcinări din partea preaînalţilor dregători ai statelor Olandei. Dar în afara unei amarnice furtuni, călătoria noastră n-a mai întâmpinat nimic neobişnuit. Despre furtuna asta însă şi mai cu seamă despre urmările ei, trebuie să spun câteva cuvinte. Uraganul s-a stârnit pe când ne aflam în faţa unei insule unde ancorasem ca să ne împrospătăm provizia de lemne şi de apă. Şi a bântuit cu atâta putere, încât a smuls din pământ, cu rădăcină cu tot, şi a împrăştiat prin văzduh o mulţime de copaci nemaipomenit de groşi şi de înalţi. Cu toate că mulţi dintre copacii aceia cântăreau câteva sute de chintale, nu le-ai fi dat nici în ruptul capului o asemenea greutate, fiindcă pluteau la o neînchipuită înălţime, la cel puţin cinci mile deasupra pământului, din care pricină abia dacă păreau ceva mai mari decât nişte fulgi, care ar fi zburat prin aer.

Apoi, de cum s-a potolit furtuna, copacii au căzut cu vârful în sus, fiecare la locul său, prinzând de îndată şi rădăcini, astfel că n-a mai rămas nici urmă din prăpădul de mai înainte. Doar cel mai uriaş dintre copaci s-a abătut de la regula asta. Când a fost smuls din pământ de furia neaşteptată a furtunii, în frunzişul lui tocmai se urcase un om cu soţia sa, dorind să culeagă castraveţi (fiindcă pe meleagurile acelea ale lumii minunatul rod care poartă numele de castravete creşte pe copaci). Porniţi în călătoria aeriană, ei au stat cuminţi ca berbecul lui Blanchard, dar datorită greutăţii lor copacul s-a abătut puţin de la poziţia lui iniţială şi a coborât la pământ orizontal. Prealuminatul caţic al insulei îşi părăsise şi el locuinţa în timpul furtunii ca şi ceilalţi băştinaşi, de teamă să nu fie îngropat sub dărâmături, şi trecea tocmai prin grădină, îndreptându-se spre casă, când copacul se prăbuşi cu vuiet şi, din fericire, îl lăsă mort pe loc.

Am spus "din fericire"?

Da, da, din fericire, domnilor, fiindcă - fie-mi îngăduit să v-o spun - caţicul acesta era cel mai dezgustător tiran. Iar locuitorii insulei, ba chiar şi favoriţii şi nevestele lui, erau cele mai nefericite fiinţe de pe faţa pământului. În hambarele caţicului putrezeau bucatele, în timp ce supuşii, de la care le luase prin samavolnicie, crăpau de foame.

Insula n-avea de ce să se teamă de duşmani din afară. Şi, cu toate astea, caţicul ţinea morţiş să facă adevăraţi eroi din toţi flăcăii supuşilor săi, pentru care motiv el îi bătea de-i snopea, cu propria lui mână.

Iar din când în când îi vindea pe capete acelor regi din vecinătate care dădeau mai mult. Şi asta numai pentru a-şi adăuga noi milioane de scoici la milioanele pe care le moştenise de la taică-său. După câte ni s-a povestit, caţicul se alesese cu asemenea obiceiuri în urma unei călătorii pe care o făcuse în nord. Afirmaţia aceasta, oricât de mare ne-ar fi fost patriotismul, nu o puteam respinge, deoarece pentru insularii aceia o călătorie în nord poate să însemne tot atât de bine o călătorie în Insulele Canare, ca şi o raită până în Groenlanda. Iar o lămurire mai precisă ne-am ferit să cerem din mai multe motive.

Drept recunoştinţă pentru marile servicii aduse prin uciderea tiranului de către perechea ce culegea castraveţi, deşi lucrurile se datorau unei întâmplări, concetăţenii îi chemară pe cei doi soţi să se urce pe tronul vacant. Iar ei, fiind oameni de ispravă, au ajuns în timpul călătoriei lor aeriene atât de aproape de marea lumină a lunii, încât le-a sporit şi lumina ochilor, la care li s-a adăugat şi o părticică din lumina inimii. De aceea au cârmuit cu atâta vrednicie, încât - după cum am aflat mai târziu - nimeni nu mai muşca din castraveţi fără să spună; Dumnezeu să-l ţină pe caţic!

După ce ne-am mai dres pe ici pe colo corabia, care suferise destule stricăciuni în timpul furtunii, ne-am luat rămas-bun de la noul monarh şi de la soţia lui şi am pornit mânaţi de un vânt prielnic; după şase săptămâni de călătorie am ajuns cu bine la Ceylon.

Să fi tot trecut patrusprezece zile de la sosirea noastră acolo, când iată că fiul cel mai vârstnic al guvernatorului mă pofti să merg cu el la vânătoare, lucru pe care l-am primit bucuros. Prietenul meu, un flăcău înalt şi zdravăn, era obişnuit cu zăpuşeala din partea locului. Eu însă, după puţină vreme, şi fără să fi făcut cine ştie ce efort, eram atât de ostenit, încât după ce am ajuns în pădure, am rămas cu mult în urma lui.

Tocmai voiam să stau şi să mă odihnesc pe malul unei ape repezi la care mă tot uitam cu jind de câtăva vreme, când auzii deodată un zgomot venind dinspre potecă. Privii în urmă şi rămăsei aproape încremenit de spaimă văzând, la o mică depărtare, o namilă de leu care se îndrepta spre mine. Şi namila îmi dădea să înţeleg, fără putinţă de îndoială, că ar binevoi să prânzească, cu sau fără voia mea, din bietul meu trup.  În puşcă n-aveam decât alice pentru iepuri, iar primejdia în care mă aflam cât şi tulburarea mea nu-mi dădeau răgaz să chibzuiesc mai mult. De aceea mă hotărâi totuşi, să trag în fiară, nădăjduind că o voi speria sau poate chiar răni. Dar fiindcă din pricina spaimei am tras mai înainte ca leul să-mi cadă în bătaia puştii, n-am izbutit decât să-l înfurii, şi namila s-a năpustit cu toată turbarea asupra mea. Mai mult din instinct decât din faptă cugetată, am încercat atunci ceea ce părea cu neputinţă: să scap prin fugă. M-am întors şi - credeţi-mă că simt cum mă năpădesc fiorii numai când îmi aduc aminte - am văzut numai la câţiva paşi de mine o dihanie de crocodil care îşi deschisese fălcile, gata să mă înghită.

Gândiţi-vă numai, domnilor, în ce groaznică împrejurare mă aflam! În spate - leul; în faţă -crocodilul; la stânga - un torent rapid; iar la dreapta - o prăpastie în care, după cum am aflat mai pe urmă, îşi făceau veacul cei mai veninoşi şerpi!

Buimăcit - lucru pe care cred că nu i l-aţi fi luat în nume de rău nici lui Hercule, dacă ar fi fost în locul meu - am căzut la pământ. Un singur gând mă stăpânea în aşteptarea aceea plină de groază: voi simţi oare întâi colţii şi fălcile fiarei turbate sau voi nimeri în gâtlejul crocodilului? Dar, după câteva clipe, am auzit un zgomot puternic şi foarte ciudat. Abia atunci am îndrăznit să ridic puţin capul şi să mă uit în jurul meu. Ce credeţi că mi-a fost dat să văd? Spre negrăita mea bucurie, constatai că leul, din pricina avântului plin de înflăcărare cu care se repezise asupră-mi, în clipa în care m-am prăbuşit, a sărit peste mine, nimerind drept în gura crocodilului. Şi astfel leul având capul prins în gâtlejul crocodilului, ambele animale se luptau acum din răsputeri să se desprindă unul de celălalt. Sării la timp şi, apucând cuţitul de vânătoare, retezai dintr-o lovitură capul leului; astfel că trupul îi rămase, zvâcnind, la picioarele mele. Apoi îi înfundai şi mai adânc capul, cu patul puştii, în gâtiţa crocodilului, care îşi găsi şi el un groaznic sfârşit, înăbuşindu-se.

După ce mi-am desăvârşit izbânda asupra celor doi înfricoşători duşmani, sosi şi prietenul meu, îngrijorat de faptul că rămăsesem în urmă. După ce ne-am felicitat unul pe celălalt, am măsurat crocodilul, care avea nici mai mult nici mai puţin de patruzeci de picioare franţuzeşti şi şapte ţoli.

Când află nemaipomenita mea aventură, guvernatorul trimise o căruţă şi câţiva oameni să aducă leşurile fiarelor. Pielea leului am dat-o unui blănar din partea locului, să-mi facă din ea nişte pungi de tutun, din care am dăruit câteva cunoscuţilor mei din Ceylon. Celelalte, la întoarcerea mea în Olanda, le-am dat în dar primarilor care au ţinut să-mi dăruiască în schimb câte o mie de ducaţi, pe care numai după multă bătaie de cap am izbutit să-i refuz.

Crocodilul a fost împăiat, după cum e obiceiul. Acum el e una din cele mai mari minunăţii ale Muzeului din Amsterdam, iar ghidul muzeului spune tuturor celor pe care îi conduce întreaga lui poveste. Fireşte că mai face şi unele înflorituri, care dăunează adevărului şi verosimilului.

Aşa, de pildă, are obiceiul să spună că leul a străbătut dintr-o săritură tot crocodilul şi tocmai când era să o şteargă pe uşa din dos, monsieur, baronul cel vestit în lumea întreagă (după cum îi place lui să mă numească), i-ar fi retezat capul în clipa când încerca să iasă din crocodil. Iar odată cu capul leului, baronul ar fi retezat şi coada crocodilului, pe o lungime cam de trei picioare. Dar crocodilul - după câte spune afurisitul de ghid - n-a rămas nepăsător faţă de pierderea cozii sale. Aprig cum era, s-a întors şi, smulgând din mâna baronului cuţitul de vânătoare, l-a înghiţit cât ai zice peşte. Cuţitul, pătrunzând cu putere trupul crocodilului, i-a tăiat inima în două şi l-a lăsat mort pe loc.

Cred că nu trebuie să vă mai spun, domnii mei, cât îmi e de neplăcută îndrăzneala acestui ticălos. In veacul nostru pus pe îndoială, ascultând asemenea minciuni bătătoare la ochi, oamenii care nu mă cunosc vor fi înclinaţi să nu mai dea crezare nici faptelor reale cuprinse în isprăvile mele cele adevărate. Şi vă puteţi da lesne seama că un asemenea lucru jigneşte în cel mai înalt grad cinstea unui cavaler şi îl mâhneşte adânc.