Necazurile lui Miriapod cînd îşi duce copiii la cizmar
Cepelică intră ucenic în atelierul meşterului Strugure şi deprinse repede
meşteşugul: freca aţa cu răşină, prindea tălpile în ţinte, căputa ciubote, ba
chiar lua măsură la clienţi.
Meşterul era mulţumit. Afacerile parcă prinseseră aripi, Faima lui
Cepelică îi sporise clientela, căci mulţi veneau mai ales să-l vadă pe băieţaşul
căruia i se dusese vestea că-l făcuse pe cumplitul Pătlăgică să dea apă la
şoareci.
Cepelică făcu astfel o mulţime de cunoştinţe.
Primul fu profesorul de muzică, maestrul Pară-Mălăiaţă. Intrase în
cizmărie, cu vioara la subsuoară, însoţit de un roi de bondari negri şi de
viespi aurii, ce zumzăiau şi se roteau în jurul lui. Aceştia dădeau de fapt
tîrcoale viorii sale, care nu era altceva decît o jumătate de pară, aromată şi
zemoasă.
Din această pricină, nu o dată se întîmpla ca, în timpul concertelor,
ascultătorii să se ridice speriaţi de pe scaune şi să strige :
– Atenţie, domnule profesor: s-a aşezat un bondar pe coarda sol!
Mai grav era cînd cîte un vierme reuşea să se furişeze chiar în vioară şi
să sape adevărate galerii în cutia de rezonanţă. Atunci, oricît o acorda,
vioara scotea nişte sunete îngrozitor de false, iar profesorul era nevoit să-şi
facă rost de alta.
După profesor veni Praz, grădinarul. Avea un fel de ciuf care-i cădea pe
frunte şi o mustaţă kilometrică.
– Mustaţa asta – i se destăinui Praz – e o adevărată pacoste pe capul
meu. De cîte ori nevastă-mea vrea să întindă rufele la uscat, mă aşază pe
prispă, îmi ţintuieşte în două cuie vîrful mustăţilor, apoi atîrnă rufele ude
pe ele, ca pe o sfoară. Şi fireşte, sînt nevoit să stau în soare, ca un proţap,
pînă se usucă toate. Uite mata, ondulaţiile astea, de pe mustăţi – zise el,
arătîndu-i lui Cepelică nişte creţuri din loc în loc – sunt urmele cîrligelor
de rufe...
Într-o seară, sosi şi o familie de Miriapozi şi anume Miriapodul-tată, cu
doi copii, care se numeau Mii-de-Picioruşe şi Mii-de-Lăbuţe şi care nu stăteau
o clipă locului.
– Totdeauna sînt aşa de vioi? întrebă Cepelică privindu-i cum se foiau.
– Cum aşa – protestă Miriapodul-tată – acum sînt cuminţi ca doi îngeraşi.
Să-i vezi cînd îi îmbăiază biata nevastă-mea! Fă-ţi idee: pînă-i spală pe
picioarele dinapoi, le murdăresc pe cele dinainte... Le spală pe cele din faţă,
între timp şi le-au murdărit pe cele dindărăt... Nu mai pridideşte, nenorocita,
cu spălatul. Şi unde mai pui că de fiecare dată prăpădeşte o ladă de săpun.
Meşterul Strugure luă centimentrul.
– Doriţi să le luăm micuţilor măsură pentru pantofi? întrebă el.
– Doamne fereşte! Să comand două mii de perechi? Dar nu mi-ar ajunge
leafa pe toată viaţa, să ţi le plătesc.
– Ei, da, la urma urmei, nici eu n-aş avea atîta piele şi talpă...
– Mă gîndeam să înlocuiţi doar pantofii care-s făcuţi praf... Pe
ceilalţi, deh, să-i pingeliţi doar, să-i mai cîrpiţi...
Mii-de-Picioruşe şi Mii-de-Lăbuţe se străduiau să stea liniştiţi, în timp
ce meşterul Strugure, ajutat de Cepelică, le examina încălţările.
– Ăstuia trebuie să-i înlocuiesc primele două perechi şi pantoful de pe
al treisutelea picior stîng.
– Nu, cred că ăsta mai ţine – protestă grăbit Miriapodul-tată – e de
ajuns să-i bateţi flecuri noi.
– Bine, dar ăstuilalt trebuie neapărat să-i schimbăm cele zece perechi
din şirul drept de la spate.
– Oh, doamne, ce copii, — se văicărea Miriapodul-tată. De o mie de ori
le-am spus să nu-şi mai tîrască picioarele şi să nu se mai dea pe lunecuş. Dar
parcă ai cu cine te înţelege? Nu mai ascultă şi pace! Şi poftim rezultatul:
totdeauna ...şirul drept se strică înaintea celui stîng...
Meşterul Strugure oftă înţelegător :
– Copii, ce să le faci... două picioare sau o mie e tot un drac. Sunt în
stare să rupă o mie de perechi, şi cu un singur picior.
In sfîrşit, Miriapozii plecară. Mii-de-Picioruşe şi Mii-de-Lăbuţe mergeau
aşa de repede, încît Miriapodul-tată abia se mai ţinea după ei. Ce-i drept, era
şi şchiop. Dar nu prea rău: doar de o sută şaptesprezece picioare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu