Mici intamplari cu animale (59)

Într-o zi de ianuarie, pe ger şi zăpadă, vînătorul I. L. Nepos (Năsăud) a ieşit pînă în Pietrele Vărării, pisc din care poţi privi pînă în zări depărtate. Se vede de acolo Rotunda, din sînul căreia izvorăşte Someşul Mare, se vede Inăul, ca un turn de biserică gotică — Pietrosul şi Heniul. Se vede Ţibleşul, care, de cîte ori îşi pune vara în cap cuşma de pîclă, îndeamnă pe ţărani să-şi adune în grabă fînul, că vine ploaia.

Vînătorul, odihnind pe o lespede de piatra, era cufundat în priveliştea de farmec, cînd deodată aude un vîjîit ca de fur­tună, care porneşte fără veste, vîjîit care venea din golul presă­rat cu petice de spinărie deasă ce se întindea lîngă pădurea bătrînă. O acvilă mare cădea din văzduh, săgeată, drept în jos, cu căngile picioarelor întinse înainte. Îndată s-a auzit vaie­rul de moarte al iepurelui prins. Prin binoclu, vînătorul a pu­tut urmări bine cum acvila a omorît iepurele, cum i-a sfîşiat burta scoţîndu-i intestinele şi a început să se ospăteze lîngă un pîlc de spinărie înaltă şi deasă. N-a trecut multă vreme şi iată că iese din pădure o vulpe şi vine cu zor, atrasă de ţipetele iepurelui. Descoperă ospăţul, se apropie acum încet pînă la cîţiva paşi, dă să sară. Acvila îşi deschide pe jumătate aripile mari, gata să plesnească cu ele, îşi înalţă capul cu ciocul în­tredeschis, ameninţătoare. Sare vulpea în lături, ocoleşte şi în­cearcă să atace pe la spate, dar se găseşte din nou în faţa duş­manului cu armele lui straşnice. Tîrcoale în jurul păsării de pradă, care nu lasă din gheare iepurele, învîrtejiri, ameninţări şi dintr-o parte şi din cealaltă. Această luptă fără sînge a durat multişor, pînă cînd vulpea i-a făcut un sfîrşit neaşteptat. A apucat în gură un capăt de intestin, care în zvîrcoleală ajun­sese mai depărtişor de acvilă, şi s-a făcut că pleacă cu el. Atît i-a trebuit acvilei. A lăsat iepurele şi s-a repezit spre hoaţă, care se retrăgea destul de încet. Cumătră, observînd iepurele rămas fără pază, deodată s-a răsucit, a trecut ca un fulger pe lîngă acvilă, a înşfăcat iepurele şi din două sărituri a fost cu el în mijlocul spinăriei. Aici, în desime, n-o putea ajunge pasărea cu aripi mari nici de deasupra, iar dacă ar fi intrat în strîmtoarea încîlcitură de spini, vulpea ar fi fost în mare avantaj.

Păcălită, acvila s-a oprit în marginea pîlcului de spinărie a stat ce a stat, apoi văzînd că vulpea n-are de gînd să iasă la lărgime, s-a întors, a înghiţit resturile de măruntaie ce au rămas pe zăpadă, apoi şi-a luat zborul spre pădure, desigur tare scîrbită...

Odinioară a mai păcălit vulpea şi pe corbul cu caş în plisc în fabula născocită de dragul moralei de la sfîrşitul ei. De data aceasta însă nu e închipuire de fabulă, cu animale care vorbesc ca oamenii, ci întîmplare văzută. Cu toate că i s-ar putea pune în coadă proverbul „scumpul mult plăteşte"...