Cateva prajituri de la Buzzati

Sclav

Deschizând uşa casei cu cheia, Luigi nu făcu niciun zgomot. Nu fiindcă ar fi avut motive speciale de precauţie, ci din pură întâmplare.

Şi, înaintând cu paşi prudenţi şi neauziţi, profită de asta ca să facă o surpriză.

De cum intră, intui că Clara era acasă. În privinţa aceasta nu se înşela niciodată. Cine ştie cum, prezenţa femeii transforma atmosfera din jur. Avu un sentiment de consolare. O iubea atât de mult încât uneori, întorcându-se acasă, oricât de absurd ar fi fost, îl cuprindea teama că ea plecase pentru totdeauna.

Trecu, fără să provoace trosnituri, pe parchetul anticamerei şi, cu riscuri mai mici, păşi pe plăcile de gresie din hol. Cu multă grijă, îşi vârî capul ca să exploreze bucătăria.

Iat-o pe Clara. O vedea din spate, la mai puţin de doi metri. In picioare, fără să bănuiască prezenţa lui Luigi, era preocupată să aranjeze ceva pe masă. Privind cu atenţie ceafa soţiei sale, el înţelese că zâmbea. Ce scumpă, ce minunată făptură! Probabil că era vorba de una din mâncă­rurile lui preferate, şi ea era fericită, bucurându-se dinainte de satisfacţia lui.

La un moment dat ea se întoarse într-o parte, şi i se arăta acum pe trei sferturi; îi zărea curba aplecată a obrazului, marginile genelor, vârful nasului atât de ironic şi de impertinent, vârful buzelor, care, într-adevăr, erau răsfrânte într-un surâs (sau era încordarea atenţiei?) De la figura adorată privirea îi coborî la mâinile ei, care se vedeau acum. Luigi putu astfel să vadă ce făcea Clara.

Pe o tavă acoperită cu un milieu brodat erau aranjate geometric o grămadă de prăjiturele din aluat fraged, cu câte o jumătate de cireaşă zaharisită în mijloc: tocmai cele pe care le mânca el cu atâta plăcere. S-ar fi zis că erau gata. Totuşi, Clara tot le mai făcea câte ceva, o ultimă operaţie.

Dar ce operaţie ciudată. Cu două degete de la mâna stângă, Clara ridica cireşele zaharisite şi în acelaşi loc, dintr-un soi de pară miniaturală sau de flaconaş ţinut în dreapta lăsa să cadă - cel puţin aşa i se păru - o pulbere alburie. După care punea la loc cireaşă, apăsând-o pe coca fragedă.

Ce mult îl iubea Clara! Ce altă femeie ar mai fi avut pentru el, bărbatul în vârstă de-acum şi cu o înfăţişare nu tocmai înfloritoare, atâtea atenţii pline de dragoste? Şi ce fată minunată, ce tip chic şi interesant, încât toţi bărbaţii îl invidiau.

Meditând asupra norocului său aproape de necrezut, Luigi tocmai se pregătea să-şi sem­naleze prezenţa, când fu şocat de extraordinara concentrare a Clarei, în care era ceva - abia acum sesiză - ascuns, ca la cineva care face un lucru nepermis. Şi deodată — ca un trăsnet într-o dimi­neaţă însorită - fu asaltat de o bănuială oribilă: dacă pulberea din para aceea mică era otravă?

In aceeaşi clipă, printr-o fulgerătoare asociaţie de idei, îi reveniră în minte nenumărate episoade mărunte, de care nu făcuse caz, dar care acum, legate unul de altul, căpătau o importanţă neliniştitoare. Anumite momente de răceală pe care le avusese ea, anumite gesturi de plictiseală, anumite priviri ambigue, neobişnuitele insistenţe ca el să mănânce mai mult sau să mai ia o porţie dintr-un fel de mâncare sau altul.

Cu o mişcare de indignare, Luigi încearcă să respingă monstruosul gând. Cum era de conceput o asemenea absurditate? Dar gândul se reîntoarce numaidecât, cu o insistenţă şi mai ticăloasă. Mai mult: brusc, raporturile sale cu Clara i se prezintă sub un aspect nou, pe care nu-l luase niciodată în seamă. E posibil ca o femeie cum e Clara să-l iubească cu adevărat? Ce motiv, dacă nu interesul, poate s-o ţină lângă el? în ce constau dovezile afecţiunii sale? Dulcegăriile, zâmbetele, atenţiile gastronomice? E atât de uşor pentru o femeie să simuleze. Şi nu este de-a dreptul instinctivă, într-o situaţie ca a sa, nerăbdătoarea aşteptare a unei mari moşteniri?

Chiar în acest moment, Luigi suspină, ea se întoarce brusc şi, pentru o fracţiune de secundă, ba poate chiar mai puţin - poate nici măcar nu e adevărat, poate este un joc al fanteziei surescitate — chipul iubit are o expresie de groază, dar imediat, cu o repeziciune incredibilă, se recompune, înflorind iar într-un surâs.

— Doamne sfinte, ce m-ai speriat! exclamă Clara. De ce faci asemenea glume, iubitule?

El:

— Ce făceai?

— Păi nu vezi? Prăjiturelele tale...

— Şi ce-i cu para aceea micuţă?

— Para micuţă?

Clara întinde mâinile goale ca să arate că nu are nimic, cine ştie cum dispăruse flaconaşul.

— Sigur că da, praful acela pe care-l presărai...

— Praf? Oare n-ai visat, iubitule? Puneam la loc cireşele zaharisite... Tu ia zi, mai bine: ce ţi-a spus medicul ?

— Eh, am impresia că nu prea se pricepe... Gastrită, zice... Colecistită... Fapt e că durerile nu-mi trec... Şi pe zi ce trece mă simt tot mai dărâmat.

— Aşa sunteţi voi, bărbaţii! E de-ajuns un fleac ca să vă dea gata... Hai, lasă, durerile astea le-ai avut şi până acum.

— Dar niciodată aşa de puternice ca acum.

— Oh, dragul meu, dacă ar fi ceva serios, n-ai mai avea poftă de mâncare.

El o cercetează, o ascultă. Nu. E cu neputinţă să mintă, e cu neputinţă să joace teatru. Dar para aceea micuţă, sau flaconaşul, ce era, şi pe care-o văzuse foarte bine, unde dispăruse oare? Clara reuşise s-o ascundă cu o repeziciune de prestidi­gitator? Pe masă nu e, şi nici pe celelalte mobile, şi nici pe jos, şi nici în găleata de gunoi.

Se întreabă: şi de ce ar vrea Clara să mă otrăvească? Să mă moştenească? Dar cum de ştie că este unica mea moştenitoare? Eu nu i-am spus nicio vorbuliţă. Iar testamentul nu l-a citit.

Oare chiar nu l-a citit? Un alt dubiu. Luigi se duce repede în biroul lui, trage un sertar, din sertar scoate o cutie, din cutie un plic închis pe care e scris: Testament.

Plicul este închis. Dar Luigi îl apropie de lampă să vadă mai bine. Ciudat, în lumină se zăreşte un firişor de clei în dreptul clapei care se închide: ca şi cum plicul ar fi fost deschis cu aburi şi apoi lipit la loc cu clei.

Îl cuprinde o nelinişte. Teama de moarte? Teama de-a fi ucis? Nu, mai rău. Groaza de-a o pierde pe Clara. Pentru că Luigi înţelege că ea vrea să-l omoare. Şi el trebuie să reacţioneze într-un fel. S-o demaşte? S-o denunţe? Să ceară să fie arestată? Legătura lor se va desface, oricum ar merge lucrurile. Dar fără ea, fără Clara, cum ar putea Luigi să trăiască?

Dorinţa nestăpânită de a-i vorbi, de a cere o explicaţie. În acelaşi timp, speranţa încăpăţânată că s-a înşelat, că totul nu e decât nălucire, că otrava nu există (dar în inima lui ştie bine că există).

— Clara! strigă el. Vocea ei din sufragerie:

— Hai, Luigi, vino, e gata masa.

— Vin, răspunse el.

Trecu în sufragerie şi se aşeză. Aveau supă de roşii cu orez.

— Clara, spuse el.

— Ce e? făcu ea zâmbind.

— Trebuie să-ţi spun ceva.

— Ce misterios eşti...

— Adineauri, când am intrat şi tu făceai prăjiturile, te-am văzut... Ce mai, sunt nevoit să-ţi spun, absolut nevoit...

Ea îl privi zâmbind mai departe; era inocenţă? era teamă? era ironie?

— Când am intrat, urmă el, te-am văzut trebăluind şi aveai în mână o chestie, un soi de pară micuţă, şi mi s-a părut că puneai cu ea ceva pe aluat.

— Aveai năluciri, făcu ea, cât se poate de liniştită.

— E mai bine aşa.

— De ce e mai bine aşa ?

Avea un glas de un firesc atât de desăvârşit, încât el se întrebă dacă nu cumva visase. Dar neliniştea nu-l slăbea.

— Ascultă, Clara, n-o să am linişte dacă nu-ţi spun totul... Când te-am văzut ce făceai acolo...

— Dar s-ar putea şti ce făceam? Tu visezi...

— Lasă-mă să spun... Pentru o clipă... E ridicol, ştiu...

În sinea lui tremura, apropiindu-se momentul inevitabil, poate că aceea era ultima dată când vorbea cu Clara, ultima dată când o vedea, şi gândul îl făcea să înnebunească; să tacă îi era totuşi cu neputinţă:

— Pentru o clipă... O idee absurdă... Nu mă privi aşa... Prefer să fiu sincer... Am bănuit că tu...

— Că eu, ce? şi surâsul se transformă în râs de-a binelea.

— E de râs, ştiu... Am bănuit, închipuie-ţi, că vrei să mă otrăveşti...

Privindu-l fix în ochi, Clara continua să râdă, dar nu era un râs vesel, ci îngheţat, ca o lamă tăioasă de metal. Apoi strânse dinţii; şi vocea îi era încărcată de ură.

— Ah, va să zică aşa? Aici am ajuns ? Asta este încrederea ta... Asta e dragostea ta... De la o vreme am băgat eu de seamă... Eu, care-ţi făceam prăjituri... Acum sunt otrăvite, deci?

El era distrus:

— Ascultă, Clara, n-o lua aşa...

— Deci sunt otrăvite? Şi ţi-e teamă că au să-ţi facă rău? Atunci ştii ce fac eu cu ele? Mă duc să le arunc la gunoi! Sculându-se de la masă, luă tava cu prăjituri şi se îndreptă spre bucătărie, ţipând tot mai tare: mă duc să le arunc la gunoi!... Dar în casa asta nu mai rămân o clipă! De multă vreme nu mai pot. Plec, plec! Şi, dacă vrea Dumnezeu, n-am să te mai văd niciodată! Năucit, Luigi se ţinu după ea:

— Nu, Clara, te implor, nu face asta, glumeam, te implor, dă prăjiturile încoa'!

— Nu, făcu ea, acum nu ţi le mai dau chiar dacă plesneşti.

Ca s-o reţină, o cuprinse de mijloc. Ea se opri, impasibilă.

— Fii bună, dă-mi prăjiturile.

Clara se întoarse ţinând tava în sus. El întinse o mână.

— Ţi-am spus nuuu!... Le arunc la gunoi... Şi apoi plec, înţelegi?

El căzu în genunchi, îmbrăţişându-i picioarele:

— Clara, te implor, gemea, nu poţi pleca, nu poţi, Clara, fii bună, dă-mi prăjiturile.

— Cere-ţi iertare, făcu ea victorioasă, conti­nuând să ţină tava ridicată.

— Da ! Clara, iartă-mă.

— Zi „iartă-mă" de trei ori.

— Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă.

— O să-ţi dau una, spuse femeia.

— Nu, le vreau pe toate.

— Bine, mănâncă, atunci, dar în genunchi; şi lăsă tava în jos.

Clara era tot acolo, Clara nu avea să plece; cu o ticăloasă uşurare a inimii, Luigi luă o prăjitură şi muşcă din ea cu lăcomie. Era o desfătare moartea, pentru că venea de la ea.