Prada ursului
Animalele de pradă îşi au tactica lor, pe care o
aplică aproape
fără excepţie. Felinele — la noi rîsul şi pisica sălbatică — stau la pîndă sau se apropie tiptil, ca
deodată să sară asupra victimei, din
apropiere, în cîteva salturi largi. Dacă n-au reuşit să prindă în felul acesta, poate mai fac cîteva sărituri pe urma animalului scăpat, dar renunţă îndată, nu gonesc întins.
Este adevărat
că şi lupul se furişează pînă în apropierea turmei, ca
apoi să se
avînte şi să apuce, dar metoda lui de vînătoare, mai ales a
mamiferelor mari sălbatice, e goana. Iute de picior, extrem de rezistent,
goneşte
vînatul pe distanţe mari, pînă ce acesta e istovit şi copleşit. Care e însă metoda ursului ?
Cît pare ursul de greoi şi de tîndălos, la nevoie e neînchipuit de sprinten, iar în
fugă
extrem de rapid. Oboseşte însă degrabă, nu poate să ţină iureşul pe distanţe mari, aşa cum fac alte sălbăticiuni. De turmă, de vita de la păşune, de ciurda de mistreţi se apropie şi el, încercînd să rămînă neobservat, ca să sară deodată şi să lovească. Dar oare goneşte după cerbi, căprioare şi mistreţi puşi pe fugă?
Iată cîteva observări nemijlocite, care ar răspunde la această întrebare.
Vorbeşte întîi un vestit vînător de jivine mari, atent observator.
Am găsit în Muntele Balea din Retezat urma unui ţap negru, însoţită de urma unui urs. Intrigat să ştiu ce e cu urmele acestea,
am căutat
să le
descos înţelesul si am mers pe ele înainte
si înapoi. Ţapul, fiind în
mişcare,
a fost observat de urs de departe; ursul s-a aşezat la pîndă în dosul unui bolovan mare, în
calea prăzii,
ţapul
însă a trecut ca la douăzeci de metri de urs, care, văzîndu-şi planul eşuat, s-a repezit în
salturi mari. În zadar! Cu cîteva sărituri, ţapul a trecut o cărare din apropiere, apoi rîul.
Ursul l-a urmărit:
doar pînă la cărare, o distanţă de numai vreo treizeci de metri, apoi s-a lăsat păgubaş.
Într-o primăvară, pe la orele opt dimineaţa, însoţit de un brigadier de vînătoare, ajunsesem la un observator din Muntele Măgura, observator din care
cu o seară înainte am tras într-un
căprior.
Acum veniserăm să-l căutăm. Abia urcat în observator, văd pe panta din faţa Muntelui Cujere o ciută cu un viţel care n-avea mai mult de zece-douăsprezece zile, fugind în plină goană, pe coastă în jos. Ajunşi în apropierea rîului
Cujir, se opresc pentru un moment şi ciuta începe să pască. Dar după abia o jumătate de minut o iau din nou
la goană pe
coastă în sus, pînă la locul de unde au
plecat. Acest joc s-a repetat de şase ori. La început
n-am înţeles rostul acestor alergări. Panta era acoperită de arbori rari, distanţa pînă la mine era de vreo două sute cincizeci de metri; căutînd bine cu ocheanul împrejurimile
n-am observat nimic ce ar fi putut speria ciuta. în
cele din urmă am
ghicit, cred, motivul: ciuta îşi deprindea viţelul să alerge, îl învăţa. După goana repetată de şase ori, ciuta ajunsă pe malul rîului
sare în apă, viţelul o urmează şi, pentru un moment, unda repede a apei îl acoperă cu totul. Îngrijorat,
spun paznicului să alerge în ajutor. Dar îndată a apărut capul viţelului, care încet,
cu greu, a ieşit
la mal. Ciuta se îmbăia în mijlocul apei, de plăcere bătea apa cu picioarele, încît ridica nouraşi de stropi. Zgomotul plescăitului apei se auzea pînă la noi. Scena aceasta atît
de frumoasă
mi-a prins întreaga atenţie. Dar întorcîndu-mi din întîmplare o dată privirea mai spre dreapta, mi s-a părut că mişcă un cotor de brad uscat,
subţire.
Cercetez cu atenţie şi descopăr un urs, un uriaş negru care, tupilîndu-se în iarba înaltă, se tîra încet spre ciuta din rîu.
Oprindu-se unde terenul nu-l acoperea, numai cu capul ridicat din ierbărie, privea neclintit
prada de la vreo patruzeci de metri, de pe malul unei rîpe pe unde trebuia să treacă ciuta în drum spre adăpostul ei de zi. Cu
binoclul la ochi văd precis cum îşi mişcă ursul urechile, ca să alunge muştele care îl
necăjeau,
văd
cum îi luceşte în soare cojocul şi constat că are încă blana de iarnă, bună. Crucea lunetei îi găseşte spata, focul porneşte, namila se răstoarnă, ciuta şi viţelul dispar. Am regretat că n-am avut răbdarea să aştept şi atacul ursului. Dar el stătea la pîndă răbdurie, ştiind că atacul pe fugă, goana, nu i-ar reuşi
În Muntele Comarnic din Retezat, nu departe de satul Uric,
în şaua unei muchii, se afla o sărărie, cam la osută cincizeci de metri deasupra
rîului. La această sărărie se puteau vedea totdeauna capre negre. Îmi comunică paznicii că la vreo zece metri de la sărărie au găsit un brad frînt,
purtînd în dreptul frînturii urmele ghearelor de urs. Căutînd rostul acestei rupturi, am ajuns la convingerea că ursul, în drumul lui, a observat la sărărie capre negre. S-a
apropiat de ele, le-a atacat, dar fără să poată lovi vreuna. N-a mai urmărit de loc pe cele ce au plecat în goană speriată, ci... de mînie
a rupt bradul.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu