Mici intamplari cu animale (188)

Jocul cerbilor

Ţin de ritualul frământărilor din epoca împerecherii luptele dintre cerbii voinici. De departe auzi cum se pocnesc în coarne, iar dacă reuşeşti să te apropii şi să-i vezi, ai parte de un specta­col care te răpeşte în agitaţie mai mult decît cea mai aprigă luptă a campionilor de box sau de trîntă. Acesta nu e sport în care se dobîndeşte o cunună de lauri simbolică după judecata unui arbitru; la sfîrşitul încordării adversarii nu-şi întind mîini de prietenie. In luptele taurilor de cerb clocoteşte mînie dîrză, nu se cunosc lovituri reglementare şi nereglementare, biruinţa şi înfrîngerea sunt depline, de multe ori înroşite de sînge, uneori cernite de moarte.

Mici intamplari cu animale (148)

Un caz istorisit de profesorul univer­sitar E. B.

Eram la vînătoare de cerbi în toamna anului 1918. Mă însoţea un prieten şi pădurarul din Sărata, cu care zeci de ani am hoinărit împreună. Vînam pe la obîrşiile Ceremuşului. Pe panta unui început de vale în formă de căldare, puţin deasu­pra unei cărări care se trăgea de-a curmezişul coastei, răgea un cerb care, după toate semnele, trebuia să fie unul potrivit cu ambiţiile mele. însoţitorii mei s-au aşezat pe cărare în colţul căldării, iar eu am pornit sprinten şi plin de nădejde să apropii cerbul. Ajuns mai în apropierea locului respectiv, cerbul a tăcut deodată şi a trebuit să aştept pironit pe loc multişor pînă a dat din nou glas, dar acum cu mult mai din sus, aproape de creasta piciorului care mărginea căldarea. Am păşit repede pe cealaltă pantă a piciorului de munte, cu gîndul să ies înain­tea cerbului, şi aud boncăluind un alt cerb, de dincolo de picior. 

Mici intamplari cu animale (142)

Tovărăşie ciudată

Cerbul care în epoca dragostelor, adică toamna, a reuşit să-şi strîngă un pîlcuşor de ciute, haremul lui, e un sultan din cale afară de gelos şi bătăios. Nu tolerează să evadeze vreo cadînă din seraiul lui, face război crîncen rivalului care încearcă să i le răpească. Din luptă se alege care din doi e mai vrednic să stăpînească şi să culeagă încîntările. Mai mult îl necăjesc pe cel puternic şi stăpîn coldanii. Aceştia sunt cerbi tineri, care nu îndrăznesc să se ia la trîntă, praşcăi care aleşuiesc prin jurul alaiului de gonită, dau tîrcoale, mugesc şi ei în nădejdea unei clipe de neatenţie a bătrînului sau în dorul de aventură lătu­ralnică a vreunei ciute. Nici nu se bat, nici nu pleacă. Stau ziua, noaptea... pe lîngă gard. Tare îi este necaz cerbului celui tare pe aceşti obraznici. Una-două se ia după ei, îi alungă, pen­tru ca cei alungaţi pînă depărtişor să se întoarcă îndată în jurul horei, desigur, ţinîndu-se la distanţă prudentă.

Mici intamplari cu animale (139)

S-a întîmplat că cerbul pe care mi-l sorocisem pentru toamna aceea să cadă chiar a doua zi după ce sosisem la munte. Alt cerb nu mai voiam să împuşc, dar nici să-mi ciuntesc cele zece zile pe care mi le-am plănuit să le petrec în farmecul singură­tăţilor. Deci, prilej bun să petrec jocurile de nuntă ale cerbi­lor, să le pîndesc liniştit, fără gîndul carabinei.

În zori şi în amurg mă apropiam de cîte un loc de gonită, pe care mi-l trăda mugetul cîte unui stăpîn de pîlc. Chiar şi din depărtare mai mare decît bătaia carabinei, acum inutilă, pu­team să observ toate fazele impresionantului joc de dragoste. Binoclul bun, cu mărire de opt ori, sorbea distanţa şi îmi adu­cea aproape actorii, care nici nu-l puteau bănui pe spectato­rul indiscret. Un post de observaţie preferat îl aveam sub umărul unei păduri bătrîne. De acolo scăpăta pînă în vîlcea tă­ietura iar dincolo ea se ridica domol şi larg pînă în linia zării.

Mici intamplari cu animale (72)

În 1911, la Blaj, cînd Aurel Vlaicu s-a ridicat în văzduh cu pasărea lui şi a făcut un ocol deasupra catedralei, stolul de po­rumbei care îşi aveau casele prin turnuri s-a ridicat speriat, s-a înălţat încît abia îl mai vedeai şi n-a îndrăznit să coboare vreme de mai bine de o oră. Apoi, după mulţi ani, cînd tre­ceau pe deasupra zilnic cursele de avioane nu mai era nicio spaimă printre porumbei.

Mici intamplari cu animale (71)

Să mai amintim si un alt obicei al taurilor de cerb, care poate fi observat mai des. Uneori cîte unul mugeşte... mut. Ia poziţia caracteristică de mugit: îşi înalţă capul, cu botul ridicat pînă ce coarnele aproape îi bat spatele, îşi întinde grumazul, îşi face gura pîlnie, dar glas nu scoate. Această pantomimă comică, ce îţi aduce aminte de vechile filme cinematografice mute, se repetă uneori ceasuri şi poate zile întregi. Te întrebi care ar fi cauza acestei curioase comportări. Cred că este un 

Mici intamplari cu animale (56)

Prada ursului

Animalele de pradă îşi au tactica lor, pe care o aplică aproape fără excepţie. Felinele — la noi rîsul şi pisica săl­batică — stau la pîndă sau se apropie tiptil, ca deodată să sară asupra victimei, din apropiere, în cîteva salturi largi. Dacă n-au reuşit să prindă în felul acesta, poate mai fac cîteva sărituri pe urma animalului scăpat, dar renunţă îndată, nu gonesc întins. Este adevărat că şi lupul se furişează pînă în apropierea turmei, ca apoi să se avînte şi să apuce, dar metoda lui de vînătoare, mai ales a mamiferelor mari sălbatice, e goana. Iute de picior, extrem de rezistent, goneşte vînatul pe distanţe mari, pînă ce acesta e istovit şi copleşit. Care e însă metoda ursului ?

Cît pare ursul de greoi şi de tîndălos, la nevoie e neînchipuit de sprinten, iar în fugă extrem de rapid. Oboseşte însă degrabă, nu poate să ţină iureşul pe distanţe mari, aşa cum fac alte sălbăticiuni. De turmă, de vita de la păşune, de ciurda de mistreţi se apropie şi el, încercînd să rămînă neobservat, ca să sară deodată şi să lovească. Dar oare goneşte după cerbi, căprioare şi mistreţi puşi pe fugă?

Iată cîteva observări nemijlocite, care ar răspunde la această întrebare.

Vorbeşte întîi un vestit vînător de jivine mari, atent obser­vator.

Mici intamplari cu animale (51)

Lupi omorîţi de cerbi

Întîlnirile dintre lupi şi cerbi, de cele mai multe ori, în­seamnă moartea cerbului şi mai ales a ciutei atacate. Se în­tîmplă însă şi altfel. Iată cazuri în care lupul a tras scurta.

Paznicul raportează :

Pe o coastă din apropierea rîului Bistriţa, cam la treizeci-patruzeci de paşi de la marginea apei, am găsit, spre primă­vară, un lup omorît. Era într-o stare jalnică. Părui îi era cu totul năclăit de lut şi nisip, pe trup avea mai multe răni de împunsături, una dintre acestea îi străpungea gîtul dintr-o parte în cealaltă. Nu încăpea nici o îndoială că rănile erau provocate de loviturile coarnelor de cerb.

Mici intamplari cu animale (22)

Sunt rare cazurile, dar ele nu lipsesc, cînd cerbi şi căpriori teferi, din libertatea şi sălbăticia lor, atacă omul. O asemenea întîmplare s-a petrecut pe Muntele Căzile, de pe valea Sebeşului.

Toată noaptea mugiseră cerbii în jurul cabanei, şi nici nu mijise de ziuă cînd am plecat ca să-i mai prind în plantaţia de molizi, întinsă din apropierea cabanei pînă spre culmea dante­lată de primii copaci ai pădurii seculare de dincolo. Vîntul bătea spre această frînghie de arbori.

Mici intamplari cu animale (21)

Oameni de vîrsta mea, şi mai bătrîni, din comunele de pe valea Ierii (Turda) mi-au povestit necazul pe care l-au avut cu un cerb.

Înainte de primul război mondial, stăpînul de atunci al întinsului domeniu forestier de la Dobrin a vrut să colonizeze acolo cerbi. A lăsat să se facă un ţarc larg, a adus un număr de cerbi şi de ciute şi doi ani i-a ţinut în ocol, ca să se obiş­nuiască, sub paza şi îngrijirea personalului angajat anume. După doi ani ţarcul a fost deschis şi au fost eliberaţi cerbii, care s-au răspîndit îndată. Printre aceşti cerbi era unul de frunte: frumos, mare, cu coarne puternice. Hrănit şi îngrijit în împrejmuire, a pierdut frica de om. După ce a fost eliberat, a început să atace pe cine vedea. Ieşea chiar la drumul mare, care coboară din satul Valea Ierii pînă în drumul Arieşului şi ataca trecătorii. Parcă anume pîndea şi îi făcea plăcere să atace oamenii. Odată, mi se spune, s-a năpustit asupra unei căruţe şi a spintecat unul dintre cai; rănirile oamenilor, unele grave, erau dese. Trecătorii umblau cu groaza în sîn că va apărea deodată primejdia — cerbul Pista al grofului Iuliu Andrassy. Administraţia domeniului plătea despăgubiri, dar avea poruncă de la stăpînul atotputernic să cruţe acest taur de prăsilă, menit să-şi treacă vrednicia altor generaţii de cerbi. Oricît  s-au milogit bieţii ţărani de acolo, Pista n-a fost îm­puşcat de vînătorii grofului. Într-o dimineaţă l-au găsit mort lîngă drum. Vreun ţăran braconier i-a făcut felul, spre bucuria satelor dimprejur şi spre nespusa furie a grofului. Jandarmii au răscolit satele după „blăstămatul braconier", dar nu l-au putut dibui.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor