Mici intamplari cu animale (71)

Să mai amintim si un alt obicei al taurilor de cerb, care poate fi observat mai des. Uneori cîte unul mugeşte... mut. Ia poziţia caracteristică de mugit: îşi înalţă capul, cu botul ridicat pînă ce coarnele aproape îi bat spatele, îşi întinde grumazul, îşi face gura pîlnie, dar glas nu scoate. Această pantomimă comică, ce îţi aduce aminte de vechile filme cinematografice mute, se repetă uneori ceasuri şi poate zile întregi. Te întrebi care ar fi cauza acestei curioase comportări. Cred că este un 

fel de compromis între nevoia manifestării prin muget în epoca fierbinţelilor dragostelor şi frică. Cerbul din rut e împins de volburele din el să mugească. Îi este teamă însă să nu se trădeze unor duşmani prin glasul sonor, care pătrunde pînă în depărtări. Aşa se întîmplă — şi am constatat asta de cîteva ori — cînd s-a ivit în teren vreo haită de lupi. De­odată tac toţi taurii (spre necazul vînătorului) şi o zi, două, nu mai auzi muget. Apoi se mulţumeşte să facă numai gesturile mugetului cîte un cerb moşneag sau altul tinerel, care a reuşit să-şi formeze un harem de cîteva ciute şi nu îndrăzneşte să-şi trădeze locul de gonită de teama vreunui rival mai puternic, care l-ar putea birui. „Mugesc mut" în felul acesta unii şi pe la sfîrşitul epocii de împerechere, cînd taurii sînt obosiţi, storşi de puteri şi nu mai au energia şi elanul dinainte. Fiindcă chiar mugetul înseamnă o ardere de energie însemnată, o mare sfor­ţare a coardelor vocale, a plămînilor. De aceea, pe la sfîrşitul împerecherii, mulţi tauri au gîtul îngroşat, ca umflat de boală, iar glasul horcaitor...

Dar iată un motiv neaşteptat, care, deşi pentru timp scurt, a luat glasul cerbilor.

După cîteva zile calde, cînd a lîncezit mugetul cerbilor, în ultima zi de septembrie a dat răcoare bună. S-a înteţit deodată buciumatul. Cum peste vreo săptămînă se vor fi terminat pe­trecerile din cîşlegiul cerbilor, se părea că s-au repezit acum să apuce cît mai pot din dulceaţa dragostelor trecătoare. În­tîrziam într-un dibuit de seară pe la Piatra Cerbilor de sub piscul Seaca din Munţii Sovatei. Nu mai era rost de vînătoare; luna scăzută răsărea tîrziu, noaptea copleşea încet zarea care mai venea din apus. Era vremea să mă trag spre cabana de la Creanga Mare şi nu mă înduram. Prea era măreţ concertul ca să plec din enorma sală în care se desfăşura, pînă nu mă vor fi alungat frigul şi foamea. Mai cu seamă după ce am urcat în şaua dintre Seaca si căldarea Secuieului, veneau pînă la mine din toate părţile învolburările de patimă trecute în cîntec: şi despre Lăpuşna şi Ţigle, şi din adîncul Săcuieului, şi de dincoace din­spre Sovata şi Praid.

Deodată nu mai vin mugete dinspre nord, adică dinspre Lăpuşna. Într-acolo au tăcut cerbii, ca la un semn de poruncă. Parcă a trecut vorbă din cerb în cerb, tăcerea s-a tras spre mine, m-a cuprins, s-a întins de jur împrejur în cîteva minute. Nu puteam înţelege ce s-a întîmplat. Dacă ar fi dat lupii, tăceau cerbii acolo şi nu într-un teritoriu atît de mare şi aproape în aceeaşi vreme. Mi-au venit în minte toanele păstrăvilor, care deodată, pe întinderi de kilometri, încep să sară după muşte sau încetează de parcă n-ar fi peşte în apă.

Foarte curînd însă am avut răspunsul. Dinspre nord venea un zvon străin muntelui; venea de sus, din bolta cerului cu­prinsă de noapte, se înteţea şi se lămurea. Treceau popoare de cocori în migraţie. Cerbii nu cunoşteau trîmbiţele cocorilor, bă­nuiau primejdie, cum poate fi primejdie în dosul oricărui lucru necunoscut, şi au tăcut.

În vreun sfert de ceas au trecut pe deasupra trei stoluri de cocori. Apoi, vestirile lor s-au pierdut în depărtare. S-a scurs un ceas lung de aşteptare pînă am auzit iarăşi muget. Cel dintîi înfundat, scurt, ca de o încercare timidă. Apoi a pornit concer­tul din plin.

Un şir de toamne am vînat la cerbi în regiunea aceea, stînd în munte multe zile. Nicicînd n-am auzit trecînd cocorii peste acei munţi, decît atunci, o singură dată.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor