Din povestile lui Emil Garleanu (3)

Nadişanca

Boier bogat, bun la inimă şi cu slăbiciunile lui — ca fiecare om. Aşa, printre alte slăbiciuni mai mici, avea una mare, foarte mare: ţinea, ca la ochii din cap, la Bălanul dumisale, un cal bătrân care de-abia mai ducea acum nadişanca în care se încerca să steie chipeş, cu braţele întinse pe hăţuri, cu biciul în mâna dreaptă, boierul Gavril — conul Gavrilaş. Pentru că iubea atât de grozav Bălanul, ţinea tot pe atâta la nadişancă; nu se putea gândi la cal fără să nu-şi amintească şi de tovarăşa lui de călătorie.

Pe Bălan îl avea de mult; să-l fi cumpărat acum douăzeci de ani, — un mânzoc pe atunci. L-a mai ţinut un an şi, cum împlinea trei ani şi jumătate, i-a cumpărat, pe măsura lui, din iarmaroc de la Frumoasa, o nadişancă nouă-nouţă, pe toate părţile cu flori asemănătoare cu cele de pe lăzile de Braşov, de care casa boierului era plină, — ca pe atunci. Un an întreg şi-a plimbat boierul soţia, pe coana Casuca, — linişteasc-o Dumnezeu — în nadişanca trasă de căluţul sprinten, învârstat de nişte hamuri ruseşti cu alămuri şi canafuri.

După acest an fericit, coana Casuca muri. Boierul, amărât ca vai de lume, nu-şi mai găsea astâmpăr. De la o vreme află leacul: înhăma Bălanul la nadişancă şi purcedea pe moşii, — de la una la alta, şi-napoi. Aşa s-au ţinut ani după ani; şi vremea trecea, nadişanca se hodorogea, conul Gavrilaş şi Bălanul îmbătrâneau — Bălanul mai repede, cum e felul calului.

Bălanul îmbătrânise mai tare, dar şi boierul, pe zi ce mergea, se făcea tot mai morocănos. Fata dumisale, văduvă, se mutase la ţară, doar l-o mai urni din mohorala ce-i întuneca zilele. Ţi-ai găsit! Numai Bălanul îl făcea să zâmbească.

Dimineaţa, când ieşea în cerdac, striga cam pe nas, dar destul de tare:

— Bălaaane, măăă; vin’ la tata!

Dintru-ntâi Bălanul se iţea numai, ca şi cum ar fi făcut mofturi; apoi o lua la fugă până lângă cerdac. Aici se suia cu picioarele de dinainte două-trei scări, apoi îşi întindea gâtul. Boierul zâmbea de mulţumire, îl lua de urechi, îl scutura prieteneşte, pe urmă scotea din buzunar bucăţica de zahăr şi i-o întindea. Acum, în urmă, bătrâneţea ţinea pe bietul Bălan în pas; de-abia mai ridica o scară de-şi întindea, greoi, gâtul după bucăţica de zahăr. Numai ochii umezi, calzi şi nespus de duioşi, umbriţi de genele lungi şi albe, priveau tot atât de nevinovaţi într-acei ai stăpânului.

Conul Gavrilaş însă tot se plimba pe moşie; dar ţinea calul la pas. Arareori, când venea o poftă Bălanului, smuncea nadişanca într-un trap trăgănat, molatic. Când avea să plece, boierul poruncea să i se tragă nadişanca la scară. Argatul o aducea, aducea şi hamurile de le aşeza jos lângă cerdac, iar Bălanul, cum auzea zgomotul roţilor, ieşea singurel din grajd, venea domol, se vâra între hlube şi aştepta până ce ieşea boierul, de-i găsea pe amândoi — tovarăşii nedespărţiţi. Conul Gavrilaş săruta întâi Bălanul pe bot, apoi îi aşeza hamurile. După ce gătea, se suia şi pornea, în vuietul grozav al nadişancei, pe pietrele curţii.

Care om din împrejurimi nu cunoştea nadişanca boierului Gavrilaş! Mă rog, mai rar lucru ca nadişanca dumisale! Douăzeci de ani, cât o hurducase pe pietrişurile şoselelor, o sfărâmase toată. Dar boierul nu făcea reparaţii; dumnealui avea ţiganul dumisale, fierar, care ştia destul de bine să-i peticească nadişanca cu zbanţuri de fier. Întâi, se-nţelege, s-au sfărâmat părţile de lemn: obezile, spiţele, hlubele. Venea argatul — boierul n-avea vizitiu, căci mâna singur — să-i spuie că s-a frânt, bunăoară, o obadă; boierul îi poruncea:

— Du-te la ţigan şi spune-i să-i puie un zbanţ.

Şi azi un zbanţ, mâine un altul, ajunsese nadişanca să nu mai aibă nicio bucăţică de lemn într-însa. Toată era cârpită cu fier şi tinichea când pornea la drum, şi mai cu seamă când vroia Bălanul să-şi mai încerce puterile, hodorogea nadişanca de ţi se părea că plouă cu grindină pe acoperământuri de tablă.

Pe moşie, hodorogeala aceasta era un semn. Când o auzeau muncitorii — şi o auzeau de departe —, îndată sporeau la muncă:

— I-auzi mă, vine Sfântul Ilie!

Vechilii încălecau şi dădeau raite; oamenii mişcau mai repede braţele; şi câmpul întreg mişuna, ca de furnici, într-atâta hărnicie. Pe boierul Gavrilă nici capul nu-l durea; hodorogeala crescând treptat cu numărul zbanţurilor, dumnealui, ca şi Bălanul, se deprinsese cu dânsa şi nici n-o auzea măcar...

Dar într-o zi argatul veni şi-i spuse că Bălanul nu vrea să mănânce. Boierul s-a speriat, s-a coborât repede şi s-a dus în grajd. Calul ridică încet capul, închise ochii şi-şi sprijini botul pe umărul stăpânului său.

— Ce-i, măi Bălane? Ce ai tu? Ce ai, băiete?

Bălanul deschise ochii, se uită, ca şi când ar fi vrut să spuie ceva, apoi îi închise iarăşi. Boierul trimise repede după un ţigan care ştia să ia sânge, apoi alergă să spuie şi fetei dumisale despre boala Bălanului. Când se întoarseră amândoi în grajd, îl găsiră culcat jos. Se apropiară de dânsul. Nu mai mişca; peste ochii, pe jumătate închişi, genele se mişcau uşor, suflate de vântul ce se strecura pe uşă. Boierul se repezi lângă cal şi-l apucă un plâns amarnic.     

Îngropară calul în grădină, iar nadişanca o închise în şură, cu porunca să nu se mai atingă nimeni de dânsa...

Trecuse vreo jumătate de an de la moartea Bălanului. Boierul Gavrilaş rămăsese mai posomorât, mai întunecat decât fusese. Stătea toată ziua închis în casă; pe câmp nu se mai ducea, nu-şi căuta de niciun interes; căzuse într-un fel de toropeală din care în zadar încerca fata lui să-l scoată. Dânsa alerga de la un capăt la altul al moşiei, punea trebile la cale şi îngrijea de avere, care altmintrelea s-ar fi părăduit.

Într-o zi, spre seară, boierul ieşi în cerdac, porunci să-i aducă un jilţ şi se aşeză să steie. De mult nu privise curtea, care parcă i se părea mai mare, mai schimbată. Şi, stând aşa, amintirea începu să i se redeş tepte: îi răsări Bălanul, cu ochii lui cei blânzi şi negri, nadişanca, hamurile; avu chiar părerea că trebuie să pornească pe moşie. Un suspin îi ridică pieptul, apoi îl cuprinse un dor mare. Se sculă, se coborî în ogradă şi o luă încet spre şură. O găsi deschisă şi intră. Şura goală.

— Nadişanca!

Atât putu să spună boierul şi se rezemă de uşorul uşii.

Tocmai atunci i se păru că aude un sunet cunoscut. Se întoarse. Pe poartă intra, în trapul unui cal voinic, o nadişancă nouă, vopsită cu galben. Din nadişancă sări coana Elencu. Când dădu cu ochii de tatăl ei, rămase împietrită. Boierului i se sui sângele la cap şi întrebă răstit:

— Unde-i nadişanca?

Coana Elencu îşi ţinti privirile în pământ. Conul Gavrilaş înţelesese totul: fata dumisale dresese nadişanca fără să-i ceară voie. Nu mai spuse niciun cuvânt, se sui în casă şi se închise în odaia lui.

O săptămână nu vorbi cu nimeni.

Coana Elencu, amărâtă până în adâncul sufletului că-l necăjise atât de tare, se hotărî şi, duminică, înainte de a se spovădui, călcă fricoasă pragul odăii în care tatăl ei stătea pe gânduri, lângă masă. Când îl văzu, se aruncă în genunchi şi-l rugă plângând:

— Iartă-mă, tată. Aveam nevoie şi n-am vrut să cheltuiesc prea mult... Nu ştiam că o să te mâhnesc.

Boierul tresări, îi dete mâna să i-o sărute şi-i spuse:

— Tu ştiai doar că o ţineam aşa, în amintirea lui Bălan!

Iar când, după această dojană, care însemna iertarea, boierul se aplecă să o sărute pe cap, coana Elencu simţi cum două lacrimi fierbinţi i se strecurau prin păr.