Aventurile lui Cepelică (14)

Domnul Mazăre ajunge la spînzurătoare

In mijlocul pieţii din sat fu ri­dicată o spînzurătoare de toată frumuseţea.

Spînzurătoarea era cocoţată pe un podium, podiumul avea o trapă, iar trapa urma să se deschidă sub picioarele condam­natului, în clipa cînd călăul apăsa pe un buton.

Călăul trebuia să apese pe un buton imediat ce îl agăţa în ştreang pe domnul Mazăre, iar domnul Mazăre urma să se prăvălească înlăuntru şi să rămînă acolo pînă va înţepeni pe veci...

Cînd veniră să-l ia la spînzurătoare, domnul Mazăre făcu tot ce-i stătu în putinţă ca să mai cîştige timp. Îşi aminti mai întîi că nu se bărbierise, îi veni apoi în minte să se spele pe cap şi în cele din urmă ajunse la con­cluzia că-i crescuseră prea lungi unghiile de la picioare şi că e absolut necesar să şi le scurteze. Călăul se împotrivi, pentru că pierdea astfel o groază de vreme, dar nu putea nesocoti ultima dorinţă a unui condamnat la moarte - aşa încît îi aduse o foarfecă. Domnul Mazăre îşi tăie unghiile timp de două ore. Pînă la urmă, nemaiavînd ce scorni, fu nevoit să pornească pe ulti­mul drum.

În timp ce suia treptele eşafodului, o spaimă nebună puse stăpînire pe el. Va să zică trebuie să moară, să se prăpădească, să se ofilească el, atît de mic, atît de verde şi de rotofei. Oh, şi cît de greu este să te desparţi de viaţă cînd eşti proaspăt ras, spălat pe cap şi cu unghiile tăiate!

Tobele începură să răpăie. Călăul trase gluga peste capul avocatului, numără pînă la treisprezece, pentru că era super­stiţios şi apăsă pe buton. Trapa se desfăcu şi-l înghiţi pe domnul Mazăre ca o gură de întuneric.

,,De data asta m-am dus pe copcă – îi fulgeră prin minte. Sunt mort." Auzi ca prin vis un glas fornăit :

– Tai-o dumneata, domnule Cepelică. M-a orbit de tot lumina asta.

Domnul Mazăre simţi cum cineva îi taie frînghia din ju­rul gîtului şi auzi din nou acelaşi fornăit lîngă ureche:

– Dă-i să tragă o duşcă din siropul ăsta de cartofi. E un straşnic întăritor. Noi, cîrtiţele, nu pornim niciodată la drum fără el.

Drace, oare ce se întîmplase ?

*

Ce se întîmplase? Pur şi simplu cele ce urmează: Cepelică aflase despre primejdia ce-1 păştea pe Mazăre de la Ridichiuţa, care la rîndul ei ştia totul de la Căpşunica. Băiatul se găsea ascuns, laolaltă cu ceilalţi evadaţi, într-o peşteră din pădure, nu departe de căsuţa lui Dovleac. Vestea îl pusese într-o mare încurcătură. Ca să se poată concentra, fu nevoit să împrumute sula meşterului Strugure şi abia după o scărpinătură zdravănă găsi de cuviinţă să i-o înapoieze.

– Mulţumesc, am găsit – spuse el şi o luă la goană. Nimeni nu-l întrebă ce găsise, doar moş Dovleac suspină încrezător:

– Dacă spune el că a găsit, o fi găsit!

Ca să găsească însă ce „găsise", Cepelică trebui să caute o bună bucată de vreme. Se opri în mijlocul unui cîmp pre­sărat cu muşuroaie. Din cînd în cînd răsărea încă unul fraged şi rotund, ca o ciupercă. Aşadar, Cîrtiţa era în plină activitate.

Cepelică aşteptă pînă ce un nou muşuroi se ivi chiar la picioarele lui, îngenunche şi strigă:

–  Doamnă Cîrtiţă, doamnă Cîrtiţă, sînt eu, Cepelică !

– Daa, matale eşti, – mormăi Cîrtiţa morocănoasă. Află atunci că încă sunt pe trei sferturi oarbă, de cînd am avut ghi­nionul să te întîlnesc data trecută. Nu cumva ai de gînd să-mi propui o nouă expediţie în căutare de grote luminoase ?

– Nu vorbiţi cu păcat, doamnă Cîrtiţă... Mi-am regăsit prietenii numai şi numai mulţumită dumneavoastră. Am izbu­tit să ne eliberăm şi ne-am ascuns deocamdată într-o peşteră din apropiere.

– Mulţumesc pentru informaţii, dar află că toate astea nu mă interesează cîtuşi de puţin. La revedere !

– Doamnă Cîrtiţă, doamnă Cîrtiţă – o strigă din nou Cepelică – vă rog, ascultaţi-mă.

– Bine, vorbeşte odată, dar să-ţi iasă din cap că aş mai fi dispusă să-ţi dau o mînă de ajutor.

– Nu e vorba de mine, ci de avocatul Mazăre. Vor să-l spînzure mîine dimineaţă.

– Să-i fie de bine - răspunse Cîrtiţa – aş veni cu plă­cere, zău aşa, cu condiţia să ajut la înnodarea laţului. Nu-mi sunt  simpatici avocaţii şi nu pot suferi mazărea.

Pe scurt, ca s-o înduplece, trebui să-i toarne cîte în lună şi cîte în stele. De altfel băiatul nu-şi pierduse nădejdea nicio clipă.

Sub învelişul ei întunecat şi aspru, Cîrtiţa ascundea o inimă de aur şi n-ar fi fost în stare să refuze ajutorul pentru o cauză dreaptă.

Aşa se şi întîmplă. înduioşată, dar încă  bombănind, Cîr­tiţa îl întrerupse la un moment dat :

– Ia nu-mi mai împuia atîta capul. Ţi se învîrteşte limba ca o morişcă... Spune-mi mai bine în ce direcţie să sap.

– În direcţia nord – nord-vest – răspunse Cepelică să­rind în sus de bucurie.

Cît ai clipi din ochi Cîrtiţa sfredeli un tunel larg, pînă de­desubtul spînzurătorii, şi apoi amîndoi se aşezară sub chepeng în aşteptarea evenimentelor.

Cînd trapa se deschise şi se pomeniră cu domnul Mazăre legănîndu-se ca un fir cu plumb, Cepelică reteză la repezeală funia, îi dădu pe gît din siropul de cartofi al Cîrtiţei şi, ca să fie sigur că-şi vine în fire, îi mai trase şi cîteva perechi de palme.

Domnul Mazăre, după cum lesne vă puteţi închipui, era atît de fericit, încît se credea la porţile raiului.

– Oh, domnule Cepelică, ai murit şi dumneata? Uite ce nostimă întîmplare. Auzi domnule, să ne întîlnim pe negîndite aici, în Paradis.

– Ei, avocate, trezeşte-te! îl zgîlţîi Cîrtiţa. Aici nu-i nici rai, nici iad. Şi eu nu sunt nici sfîntul Petre, nici Scaraoţchi. Sunt o Cîrtiţă bătrînă, care arde de nerăbdare să-şi vadă de treburile ei. Întinde-o cît mai repede de aici şi fă tot posibilul ca pe viitor să-mi ieşi în cale cît mai rar. De fiecare dată cînd mă întîlnesc cu vreunul din voi mă aleg cu o insolaţie. În groapa de la piciorul spînzurătoarei era întuneric beznă, dar pentru Cîrtiţă era atîta lumină că-i fierbeau creierii în cap.

În sfîrşit, se dezmetici şi domnul Mazăre şi îşi dădu seama pe ce lume se află. Înţelegînd că îi datorează viaţa Cîrtiţei şi lui Cepelică, nu mai contenea să le mulţumească. Îi îmbrăţişa cînd pe unul, cînd pe celălalt, ba vru chiar să-i îmbrăţişeze pe amîndoi deodată, dar nu reuşi să-i cuprindă cu braţele sale prea scurte.

Cînd se mai potoli, o porniră tustrei prin tunel, prin care, după un timp, făcînd o întoarcere la dreapta, Cîrtiţa săpă o nouă galerie spre peştera unde se aflau meşterul Strugure, moş Dovleac, Pară şi ceilalţi evadaţi.

Avocatul fu primit cu mare entuziasm: uitaseră cu toţii duşmănia din trecut.

Cîrtiţa se despărţi de noii săi prieteni cu lacrimi în ochi.

– Dacă aţi avea puţină minte aţi veni să locuiţi cu mine la subsol – îi certă dînsa – acolo nu-s nici spînzurători, nici Pătlăgici, nici Lămîi, nici Lămîiaşi. Mamă, ce trai aţi mai duce, în linişte şi – mai ales în întuneric. Oricum, dacă aveţi vre­odată nevoie de mine daţi-mi de ştire. Aruncaţi un bileţel în gaura asta. Voi trece din cînd în cînd pe aici să aflu noutăţi de la voi. Şi acum, rămîneţi cu bine!

În timp ce toţi îşi luau cu dragoste rămas bun de la bătrîna Cîrtiţă, Mazăre îşi dădu una cu palma peste frunte. Lo­vitura fu atît de puternică încît el se rostogoli cu picioarele în sus.

Ce uituc! Ce gură-cască! Din asta o să mi se tragă pierzania.

– Aţi uitat ceva? întrebă mătuşa Lubeniţă ajutîndu-l să se ridice şi să-şi cureţe hainele.

Mazăre povesti păţania cu Pătlăgică:

– Nici vorbă că la ora asta au şi ridicat căsuţa din pă­dure, – încheie el amărît.

Cepelică o luă la fugă ca un iepure şi, în doi timpi şi trei mişcări, ajunse sub stejarul domnului Afină. Dar ia căsuţa de unde nu-i!

Pitit între două rădăcini ale stejarului, domnul Afină plîngea de ţi se rupea inima.

– O, frumoasa mea casă! O, căsuţa mea frumoasă!

– Au fost pe aici Lămîiaşii? întrebă Cepelică.

– O, da, şi mi-au luat totul, totul... Şi forfecuţa mea des­perecheată, şi tăbliţa de pe uşă, şi clopoţelul... Tot...

Cepelică se scărpină în cap. Ar fi avut de data asta ne­voie de două sule, cel puţin, ca să născocească ceva. Dar n-avea nici măcar un ac cizmăresc. Îşi petrecu înduioşat mîna pe după umerii domnului Afină şi-l conduse, fără un cuvînt, spre peşteră. Zărindu-i sosind, nimeni nu le puse vreo întrebare. Era de prisos. Toţi pricepură că de data asta lui Pătlăgică îi izbu­tise lovitura.