Domnul
Mazăre ajunge la spînzurătoare
In mijlocul pieţii din sat fu ridicată
o spînzurătoare de toată frumuseţea.
Spînzurătoarea
era cocoţată pe un podium, podiumul avea o trapă, iar trapa urma să se deschidă
sub picioarele condamnatului, în clipa cînd călăul apăsa pe un buton.
Călăul trebuia
să apese pe un buton imediat ce îl agăţa în ştreang pe domnul Mazăre, iar
domnul Mazăre urma să se prăvălească înlăuntru şi să rămînă acolo pînă va
înţepeni pe veci...
Cînd veniră să-l
ia la spînzurătoare, domnul Mazăre făcu tot ce-i stătu în putinţă ca să mai
cîştige timp. Îşi aminti mai întîi că nu se bărbierise, îi veni apoi în minte
să se spele pe cap şi în cele din urmă ajunse la concluzia că-i crescuseră
prea lungi unghiile de la picioare şi că e absolut necesar să şi le scurteze.
Călăul se împotrivi, pentru că pierdea astfel o groază de vreme, dar nu putea
nesocoti ultima dorinţă a unui condamnat la moarte - aşa încît îi aduse o
foarfecă. Domnul Mazăre îşi tăie unghiile timp de două ore. Pînă la urmă,
nemaiavînd ce scorni, fu nevoit să pornească pe ultimul drum.
În timp ce suia
treptele eşafodului, o spaimă nebună puse stăpînire pe el. Va să zică trebuie
să moară, să se prăpădească, să se ofilească el, atît de mic, atît de verde şi
de rotofei. Oh, şi cît de greu este să te desparţi de viaţă cînd eşti proaspăt
ras, spălat pe cap şi cu unghiile tăiate!
Tobele începură
să răpăie. Călăul trase gluga peste capul avocatului, numără pînă la treisprezece,
pentru că era superstiţios şi apăsă pe buton. Trapa se desfăcu şi-l înghiţi pe
domnul Mazăre ca o gură de întuneric.
,,De data asta
m-am dus pe copcă – îi fulgeră prin minte. Sunt mort." Auzi ca prin vis un
glas fornăit :
– Tai-o
dumneata, domnule Cepelică. M-a orbit de tot lumina asta.
Domnul Mazăre
simţi cum cineva îi taie frînghia din jurul gîtului şi auzi din nou acelaşi
fornăit lîngă ureche:
– Dă-i să tragă
o duşcă din siropul ăsta de cartofi. E un straşnic întăritor. Noi, cîrtiţele,
nu pornim niciodată la drum fără el.
Drace, oare ce
se întîmplase ?
*
Ce se întîmplase?
Pur şi simplu cele ce urmează: Cepelică aflase despre primejdia ce-1 păştea pe
Mazăre de la Ridichiuţa, care la rîndul ei ştia totul de la Căpşunica. Băiatul
se găsea ascuns, laolaltă cu ceilalţi evadaţi, într-o peşteră din pădure, nu
departe de căsuţa lui Dovleac. Vestea îl pusese într-o mare încurcătură. Ca să
se poată concentra, fu nevoit să împrumute sula meşterului Strugure şi abia
după o scărpinătură zdravănă găsi de cuviinţă să i-o înapoieze.
– Mulţumesc, am
găsit – spuse el şi o luă la goană. Nimeni nu-l întrebă ce găsise, doar moş
Dovleac suspină încrezător:
– Dacă spune el
că a găsit, o fi găsit!
Ca să găsească
însă ce „găsise", Cepelică trebui să caute o bună bucată de vreme. Se opri
în mijlocul unui cîmp presărat cu muşuroaie. Din cînd în cînd răsărea încă
unul fraged şi rotund, ca o ciupercă. Aşadar, Cîrtiţa era în plină activitate.
Cepelică aşteptă
pînă ce un nou muşuroi se ivi chiar la picioarele lui, îngenunche şi strigă:
– Doamnă Cîrtiţă, doamnă Cîrtiţă, sînt eu,
Cepelică !
– Daa, matale
eşti, – mormăi Cîrtiţa morocănoasă. Află atunci că încă sunt pe trei sferturi
oarbă, de cînd am avut ghinionul să te întîlnesc data trecută. Nu cumva ai de
gînd să-mi propui o nouă expediţie în căutare de grote luminoase ?
– Nu vorbiţi cu
păcat, doamnă Cîrtiţă... Mi-am regăsit prietenii numai şi numai mulţumită
dumneavoastră. Am izbutit să ne eliberăm şi ne-am ascuns deocamdată într-o
peşteră din apropiere.
– Mulţumesc
pentru informaţii, dar află că toate astea nu mă interesează cîtuşi de puţin.
La revedere !
– Doamnă
Cîrtiţă, doamnă Cîrtiţă – o strigă din nou Cepelică – vă rog, ascultaţi-mă.
– Bine, vorbeşte
odată, dar să-ţi iasă din cap că aş mai fi dispusă să-ţi dau o mînă de ajutor.
– Nu e vorba de
mine, ci de avocatul Mazăre. Vor să-l spînzure mîine dimineaţă.
– Să-i fie de
bine - răspunse Cîrtiţa – aş veni cu plăcere, zău aşa, cu condiţia să ajut la
înnodarea laţului. Nu-mi sunt simpatici
avocaţii şi nu pot suferi mazărea.
Pe scurt, ca s-o
înduplece, trebui să-i toarne cîte în lună şi cîte în stele. De altfel băiatul
nu-şi pierduse nădejdea nicio clipă.
Sub învelişul ei
întunecat şi aspru, Cîrtiţa ascundea o inimă de aur şi n-ar fi fost în stare să
refuze ajutorul pentru o cauză dreaptă.
Aşa se şi
întîmplă. înduioşată, dar încă bombănind,
Cîrtiţa îl întrerupse la un moment dat :
– Ia nu-mi mai
împuia atîta capul. Ţi se învîrteşte limba ca o morişcă... Spune-mi mai bine în
ce direcţie să sap.
– În direcţia
nord – nord-vest – răspunse Cepelică sărind în sus de bucurie.
Cît ai clipi din
ochi Cîrtiţa sfredeli un tunel larg, pînă dedesubtul spînzurătorii, şi apoi
amîndoi se aşezară sub chepeng în aşteptarea evenimentelor.
Cînd trapa se
deschise şi se pomeniră cu domnul Mazăre legănîndu-se ca un fir cu plumb,
Cepelică reteză la repezeală funia, îi dădu pe gît din siropul de cartofi al
Cîrtiţei şi, ca să fie sigur că-şi vine în fire, îi mai trase şi cîteva perechi
de palme.
Domnul Mazăre,
după cum lesne vă puteţi închipui, era atît de fericit, încît se credea la
porţile raiului.
– Oh, domnule
Cepelică, ai murit şi dumneata? Uite ce nostimă întîmplare. Auzi domnule, să ne
întîlnim pe negîndite aici, în Paradis.
– Ei, avocate,
trezeşte-te! îl zgîlţîi Cîrtiţa. Aici nu-i nici rai, nici iad. Şi eu nu sunt
nici sfîntul Petre, nici Scaraoţchi. Sunt o Cîrtiţă bătrînă, care arde de
nerăbdare să-şi vadă de treburile ei. Întinde-o cît mai repede de aici şi fă
tot posibilul ca pe viitor să-mi ieşi în cale cît mai rar. De fiecare dată cînd
mă întîlnesc cu vreunul din voi mă aleg cu o insolaţie. În groapa de la
piciorul spînzurătoarei era întuneric beznă, dar pentru Cîrtiţă era atîta
lumină că-i fierbeau creierii în cap.
În sfîrşit, se
dezmetici şi domnul Mazăre şi îşi dădu seama pe ce lume se află. Înţelegînd că
îi datorează viaţa Cîrtiţei şi lui Cepelică, nu mai contenea să le mulţumească.
Îi îmbrăţişa cînd pe unul, cînd pe celălalt, ba vru chiar să-i îmbrăţişeze pe
amîndoi deodată, dar nu reuşi să-i cuprindă cu braţele sale prea scurte.
Cînd se mai
potoli, o porniră tustrei prin tunel, prin care, după un timp, făcînd o
întoarcere la dreapta, Cîrtiţa săpă o nouă galerie spre peştera unde se aflau
meşterul Strugure, moş Dovleac, Pară şi ceilalţi evadaţi.
Avocatul fu
primit cu mare entuziasm: uitaseră cu toţii duşmănia din trecut.
Cîrtiţa se
despărţi de noii săi prieteni cu lacrimi în ochi.
– Dacă aţi avea
puţină minte aţi veni să locuiţi cu mine la subsol – îi certă dînsa – acolo
nu-s nici spînzurători, nici Pătlăgici, nici Lămîi, nici Lămîiaşi. Mamă, ce
trai aţi mai duce, în linişte şi – mai ales în întuneric. Oricum, dacă aveţi
vreodată nevoie de mine daţi-mi de ştire. Aruncaţi un bileţel în gaura asta.
Voi trece din cînd în cînd pe aici să aflu noutăţi de la voi. Şi acum, rămîneţi
cu bine!
În timp ce toţi
îşi luau cu dragoste rămas bun de la bătrîna Cîrtiţă, Mazăre îşi dădu una cu
palma peste frunte. Lovitura fu atît de puternică încît el se rostogoli cu
picioarele în sus.
Ce uituc! Ce
gură-cască! Din asta o să mi se tragă pierzania.
– Aţi uitat ceva?
întrebă mătuşa Lubeniţă ajutîndu-l să se ridice şi să-şi cureţe hainele.
Mazăre povesti
păţania cu Pătlăgică:
– Nici vorbă că
la ora asta au şi ridicat căsuţa din pădure, – încheie el amărît.
Cepelică o luă
la fugă ca un iepure şi, în doi timpi şi trei mişcări, ajunse sub stejarul
domnului Afină. Dar ia căsuţa de unde nu-i!
Pitit între două
rădăcini ale stejarului, domnul Afină plîngea de ţi se rupea inima.
– O, frumoasa mea
casă! O, căsuţa mea frumoasă!
– Au fost pe
aici Lămîiaşii? întrebă Cepelică.
– O, da, şi
mi-au luat totul, totul... Şi forfecuţa mea desperecheată, şi tăbliţa de pe
uşă, şi clopoţelul... Tot...
Cepelică se scărpină
în cap. Ar fi avut de data asta nevoie de două sule, cel puţin, ca să
născocească ceva. Dar n-avea nici măcar un ac cizmăresc. Îşi petrecu înduioşat
mîna pe după umerii domnului Afină şi-l conduse, fără un cuvînt, spre peşteră.
Zărindu-i sosind, nimeni nu le puse vreo întrebare. Era de prisos. Toţi
pricepură că de data asta lui Pătlăgică îi izbutise lovitura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu