Mici intamplari cu animale (73)

Copaci „însemnaţi" de urşi

În unele ţări din apusul Europei, unde se înmulţesc peste ca­pacitatea de hrană pe care o oferă pădurile arhicultivate, cerbii aduc pe alocuri daune mari silviculturii: cojesc coniferele. Ei sfîşie cu dinţii şi mănîncă coaja; copacul se usucă sau se de­gradează. Tocmai de aceea m-am mirat cînd, trecînd printr-o pădure întinsă de molid, am găsit un copac tînăr cu coaja sfîşiată. Cu toate că era primăvară, cînd mai găseşti copăcei şi tufe cojite de cerbii şi căpriorii care îşi curăţă coarnele de moţ, era evident că nu aceasta e pricina cojirii. Copacul, deşi tînăr, era prea gros ca să fi putut fi folosit ca răzătoare de coarne, apoi lipseau fîşii lungi de coajă, vădit sfîşiate de sus în jos.

—  Bine stăm, frate Pavele, grăii către inginerul silvic cu care umblam pe acolo. Dacă cerbii încep şi pe la noi să co­jească copacii, vom avea de furcă. Colegii tăi vor da alarma, vor cere împuşcare pe capete. Tu eşti mai întîi vînător, ei sunt mai întîi silvicultori...

Inginerul, om chibzuit, înainte de a-mi răspunde a cercetat de aproape molidaşul rănit.

—  Da... Cerbi cu gheare... Vino să vezi urmele ghearelor, aici sus. Cu ele a sfîşiat, apoi poate că s-a ajutat şi cu gura... Asta-i treabă de urs.

Apoi, spurcînd amîndoi aerul muntelui cu fumul nostru de ţigară, ne-am aşezat la sfat pe un buştean căzut de bătrîneţe şi inginerul mi-a mai dat învăţătură din multele pe care le avea el.

Primăvara, cînd seva începe să curgă din belşug pe sub scoarţă, unii urşi cojesc brazii şi molizii tineri. Prind cu ghearele de sus şi sfîşie pînă aproape de rădăcină. În locul cojit zemuieşte bogat sucul; ursului îi place şi îl linge lacom. O fac aceasta mai ales urşii tineri, dar nu toţi. Uneori, nesăţioşi, rod şi înghit chiar şi coaja dinăuntru şi o poţi găsi în lăsaturile lor, nedigerată. Copacul rănit tînjeşte, încearcă să-şi vindece plaga. Rar reuşeşte, mai adeseori se usucă, în lemnul cojit se cuibăresc insecte dăunătoare.

Am primit noile cunoştinţe, dar lecţia a fost urmată de discuţie. O discuţie care s-a angajat demult în tabăra vînăto­rilor şi a biologilor şi încă nu i s-a găsit un sfîrşit.

Bine! Primăvara brazii şi molizii tineri sunt uneori cojiţi de urşi ca să se ospăteze din zeama care le place. Însă am văzut şi eu în două rînduri, după cum au văzut nenumăraţi vînători în regiunile cu urşi bruni, şi alte cojiri, proaspete nu numai primăvara. Pe copaci dintre cei mai bătrîni şi mai groşi şi mai adeseori pe unii care cresc singuratici, se văd urmele ghearelor şi ale colţilor urşilor. „Copaci însemnaţi de urşi" — în limba­jul vînătorilor. La înălţime cît mai mare, probabil pînă unde ajunge cu brîncile şi cu gura ursul ridicat în două picioare, se văd zgîrieturi adînci, muşcături, coaja ruptă şi foarte rar sfîşiată pînă spre rădăcină. Într-adevăr, îţi face impresia că aceşti copaci au fost „însemnaţi", aşa cum înseamnă silvicul­torul cu toporul pe cei ce urmează să fie doborîţi.

Ce rost poate să aibă lucrul acesta ?

Paznicul de vînătoare Ion C. îmi descoperea multe din tai­nele vieţii jivinelor muntelui, printre care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii lui. Într-o seară, lîngă focul care pîlpîia, prietenos, în vatra din cabană, a venit vorba şi despre aceste semne pe care le pun urşii pe copacii mari. L-am întrebat dacă a văzut vreodată urs în această postură şi ce noimă ar putea să aibă.

— Aş minţi dacă aş spune că am văzut. Dar a văzut moş Săndescu. Cînd l-ai cunoscut dumneata pe Săndescu, păşea gîrbov spre nouăzeci de ani şi a rămas numai cu undiţa. El mi-a pus puşca în mînă pe cînd îmi mijeau mustăţile şi m-a învăţat buchile. Nu ale cărţii, că nici el nu le păştea, ci pe cele ale meseriei lui, adică de vînător, de paznic, de braconier, cînd cum se nimerea. Săndescu, a văzut şi mi-a spus. Dar dum­neata nu ştii că nu urşii, ci ursoaicele pun semne. A văzut odată pe una slobozind apă lîngă un molid bătrîn. După aceea s-a înălţat în picioare cît a fost de mare, a sfîşiat cu ghearele şi a rupt cu dinţii unde a ajuns mai sus. Apoi s-a întors cu spa­tele şi s-a frecat de copac. Săndescu a văzut şi ştia de la ta­tă-său, şi nici acela n-a ghicit-o, ci a auzit-o de la un vînător şi mai bătrîn, şi mi-a spus mie noima şi, iacă, acum ţi-o spun dumitale. Adică vara, cînd i se învolbură ursoaicei şi îşi aduce aminte că vor veni peţitorii, îi vesteşte şi îi călăuzeşte lăsînd miros plăcut pe cîte un copac. Dar le mai dă şi altă ştire. Să nu-şi piardă vremea nişte nevolnici umblînd după ea în za­dar. Ea, ursoaica, va alege numai pe unul care e după măsura şi după vrednicia ei. Să facă bine peţitorul să încerce să ajungă şi el cu brînca şi cu gura pînă unde a pus semn ea. N-ajunge pînă acolo? Să-şi vadă de treabă!

Mi-a plăcut tîlcul acesta fiindcă era în el fantezie. L-am auzit apoi şi de la alţi vînători de prin alţi munţi cu urşi. Dar oricît ar fi de răspîndită şi de idilică această explicaţie, ea nu poate fi primită. Atunci iată cîteva păreri.

E un simplu joc, un plus de energie care îşi găseşte în felul acesta revărsarea. Aşa cum fac uneori mîţele de casă şi sălba­tice, care „îşi ascut ghearele" zgîriind anumite obiecte mai moi.

Alţii zic că semnele le fac ursoaicele în călduri, care se mai freacă şi cu spatele, ca să atragă atenţia şi să le arate masculilor drumul. Deci ele constituie unul dintre mijloacele de întîlnire a sexelor în epoca de împerechere.

Nu ursoaicele, ci urşii lasă aceste semne, ca să marcheze dru­mul pe unde au trecut, aşa cum fac cîinii, lupii, vulpile în alt fel, lăsîndu-şi peceţile pe pietre, muşuroaie, colţuri de clă­diri etc... Poate să fie asa, dar de ce tin ei să-şi fixeze drumul pe unde au trecut?

Multe dintre animale tind să-şi ocupe un teritoriu, pe care îl şi apără faţă de intruşii din neamul lor. Aşa, ca să aducem un exemplu binecunoscut, perechea de lebede îşi stabileşte în jurul cuibului o „proprietate" exclusivă şi mai ales bărbătuşii dau lupte straşnice împotriva celor ce îndrăznesc să o calce... Astfel se petrec lucrurile şi cu urşii, susţin unii vînători şi biologi. Ursul, care s-a aşezat pentru un timp mai îndelungat într-o anumită regiune, îşi imprimă blazonul pe un copac mare, care e mai la vedere, de parcă ar spune: „Aici sunt eu Stăpîn! Vedeţi din înălţimea la care mi-am pus pecetea cît sunt de mare şi de tare. Să nu vă prind pe-aici!"

Mai prozaic: ursul îşi curăţă tălpile şi ghearele cînd năpîrleşte şi acestea se cojesc. Dar de ce se căzneşte să ajungă cît mai sus şi de ce dă şi cu gura?

—  Tu ce zici, prietene Pavel? Tu, care ţi-ai trăit viaţa în munte, între molizi şi urşi.

După care, cum îi era obiceiul, fiind un om domol, inginerul nu s-a grăbit să-mi răspundă. A răsucit cu grijă o ţigară, a aprins-o, a pufăit de cîteva ori din ea. Într-un tîrziu a prins a vorbi:

—  Ce să zic? Cinstit pot să spun un singur lucru: că nu ştiu.

—  Ce mă gîndesc eu? Urşii pun semne pe copaci ca să-şi bată joc de noi, vînătorii. Ca să ne sfărîmăm capul în zadar...

—  Te pomeneşti că ai dreptate, rîse Pavel... Dar ăsta de aici tot după mîzgă dulce a umblat.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor