Ascensorul
care a coborît în iad
Contabilul-şef Jonsson
deschise elegantul ascensor al hotelului şi pofti înăuntru o graţioasă făptură
care mirosea a blănuri şi a parfum. S-au strîns unul într-altul pe bancheta
moale şi ascensorul porni în jos. Micuţa doamnă îşi oferi gura întredeschisă,
gura umedă de vin, şi se sărutară. Supaseră sus, pe terasă, sub stele, şi acum
ieşiseră să se distreze.
– Dragul meu, ce minunat
era acolo, sus! Ce poetic să stau acolo cu tine, ca şi cum am fi stat printre
stele! Atunci am înţeles ce înseamnă dragostea! Chiar mă iubeşti cu adevărat?
Contabilul-şef a răspuns cu
un sărut care a durat şi mai mult; iar ascensorul cobora.
– Ce bine că ai venit,
iubito, spuse el, altfel mi-aş fi ieşit cu totul din minţi.
– Da, însă trebuie să mă crezi
că el a fost excesiv. De îndată ce am început să mă aranjez, m-a întrebat unde
plec. „Mă duc unde-mi place, i-am răspuns. Doar nu sunt o prizonieră!" El
a început să se uite fix la mine, tot timpul cît mă îmbrăcam, cît mi-am pus
noul meu costum bej – crezi că-mi vine bine, ce crezi de fapt că mă îmbracă mai
bine, poate că rozul?
– Orice te prinde, dragă,
zise contabilul-şef, însă atît de strălucitoare ca în seara asta nu te-am văzut
niciodată.
Ea îşi desfăcu blana,
zîmbind cu recunoştinţă; se sărutară îndelung; ascensorul cobora.
– Pe urmă, cînd eram gata
şi voiam să plec, m-a luat de mînă şi m-a strîns de mă mai doare şi acum, şi
n-a mai scos nicio vorbă. E atît de brutal, nici nu-ţi poţi închipui! „Atunci
adio", am zis eu. El nu pricepe nimic. E atît de neînţelegător!
– Draga de ea, spuse
contabilul-şef Jonsson.
– Ca şi cum eu n-aş avea
dreptul să ies un pic şi să mă distrez. Dar, vezi tu, el e cel mai grav şi cel
mai serios om pe care ţi-l poţi închipui. Pentru el, nimic nu e simplu şi
natural. Ca şi cum toate ar fi probleme de viaţă şi de moarte.
– Biata de tine, prin cîte
a trebuit să treci...
– O, am suferit
înspăimîntător! Înspăimîntător! Nimeni n-a suferit ca mine. Pînă a te fi
întîlnit pe tine, n-am
ştiut ce înseamnă dragostea.
– Dragostea mea! spuse
Jonsson şi o strînse în braţe; iar ascensorul cobora.
– Gîndeşte-te, spuse ea,
cînd îşi reveni după îmbrăţişare, să stau cu tine acolo sus, să privesc la
stele şi să visez, o, n-am să uit niciodată asta. Vezi, aşa ceva e imposibil cu
Arvid, el e întotdeauna atît de serios, n-are nici o fărîmă de poezie în el, nu
pricepe nimic.
– Draga mea, asta-i ceva
insuportabil.
– Da, nu-i aşa? –
insuportabil. Dar – continuă ea, şi-i dădu zîmbind mîna – de ce trebuie să ne
gindim la astea? Am ieşit doar să ne amuzăm! Chiar mă iubeşti cu adevărat?
– A, zise contabilul-şef şi
o răsturnă atît de mult pe spate, încît ea îşi piei di răsuflarea, iar
ascensorul cobora. El se aplecă şi o mîngîie, ea roşi. Ne vom iubi în noaptea
asta... ca niciodată. Ce zici?... şopti. Femeia îl trase înspre ea şi închise
ochii, iar ascensorul cobora.
Cobora, cobora mereu.
Jonsson se ridică în
sfîrşit, roş în obraz.
– Ce-o fi cu ascensorul
ăsta?! strigă. De ce nu se mai opreşte? Stăm de multă vreme de vorbă aici, nu-i
aşa?
– Da, dragul meu, desigur,
timpul trece atît de repede.
– Da, pentru Dumnezeu, stăm
doar aici de un timp nesfîrşit! Ce-o mai fi şi asta?!
El se uită prin grilaj. Nu
se vedea decît ceva negru. Şi ascensorul continua, continua să coboare, cu un
mers uniform, din ce în ce mai în adînc.
– Dumnezeule, ce-o mai fi
şi asta? Parcă am coborî într-o groapă fără fund. Şi asta durează de-o
veşnicie.
– Coboară în iad, spuse
Jonsson.
– O, dragul meu, gemu
doamna şi se agăţă de braţul lui, mi-e frică. Apasă semnalul de alarmă!
Jonsson apăsă pe tot ce
putu. Nu folosi la nimic. Ascensorul cobora, cobora mereu tot mai jos, spre
nesfîrşit.
– E înspăimîntător, strigă
ea, ce ne facem?!
– Da, ce dracu să facem,
zise Jonsson. E de-a dreptul înnebunitor.
Micuţa doamnă, disperată,
izbucni în plîns.
– Nu, nu, draga mea, nu
aşa, trebuie să fim rezonabili. Nu putem face nimic. Hai, stai jos. Hai să stăm
amîndoi jos, unul lîngă altul, şi-o să vedem ce va fi. O să se oprească odată,
ce dracu!
Au stat şi-au aşteptat.
– Gîndeşte-te, zise doamna,
să ni se întîmple una ca asta! Şi noi, care-am plecat să ne amuzăm!
– Da, da, a dracului de
idioată chestie, zise Jonsson.
– Mă iubeşti cu adevărat?
– Dragostea mea dragă, zise
Jonsson şi o strînse la piept, iar ascensorul cobora.
Se opri, în sfîrşit, brusc.
Peste tot era o lumină de te dureau ochii. Erau în iad. Diavolul, politicos,
deschise grilajul.
– Bună seara, spuse şi se
înclină adînc. Era elegant, într-un frac care atîrna pe păroasa-i vertebră superioară
dorsală ca pe un cui ruginit. Jonsson şi doamna ieşiră, clătinîndu-se ameţiţi.
– Unde Dumnezeu suntem?!
strigară ei, terorizaţi de apariţia aceea lugubră.
Diavolul, puţin jenat, le
dădu explicaţii.
– Însă nu-i deloc ceva atît
de periculos cum se spune, se grăbi el să adauge, sper că domniile voastre vor
avea momente plăcute aici. Rămîneţi numai o noapte, după cum am înţeles?
– Da, da, strigă Jonsson
zelos şi aprobator, numai o noapte. N-avem de gînd să rămînem mai mult, nu, nu!
Micuţa doamnă se agăţă
strîns de braţul lui, tremurînd. Lumina era atît de corozivă şi de
galben-verzuie, încît abia puteau vedea; li se părea că miroase a ars. Cînd
s-au mai deprins un pic cu lumina, au descoperit că stau ca într-un fel de
piaţă, în jurul căreia se înălţau din întuneric case cu intrări strălucitoare,
cu jaluzelele trase; însă prin perdele se vedea că înăuntru arde focul.
– Domniile voastre se
iubesc? se interesă Diavolul.
– Da, nespus, răspunse
doamna, aruncînd o privire cu ochii ei frumoşi.
– Atunci, poftiţi pe-aici,
spuse el şi-i rugă să fie amabili să-l urmeze.
Din piaţă se strecurară
cîţiva paşi pe o stradă mărginaşă, înnoroiată. În faţa unei intrări murdare,
slinoase, atîrna un vechi felinar crăpat.
– Poftiţi, am ajuns.
Diavolul deschise uşa şi se retrase discret.
Păşiră înăuntru. O
diavoliţă grasă, îmbietoare, cu sînii mari şi grunjuri de pudră violetă în
părul din jurul gurii, le ieşi în întîmpinare. Ea le surise gîfîind, cu ochii
ca nişte boabe de piper, amabili şi înţelegători, avînd în jurul coarnelor de
pe frunte răsucite nişte meşe, fixate cu panglicuţe de mătase bleu.
– A, sunteţi domnul Jonsson
cu micuţa doamnă, zise ea, atunci poftiţi la numărul opt. Şi le dădu o cheie
mare. Se urcară pe o scară slinoasă şi întunecată. Treptele erau unsuroase,
încît puteai să luneci pe ele – şi erau două etaje. Jonsson găsi camera opt şi
deschise. Era o cameră destul de mare, care mirosea a închis.
În mijlocul camerei era o
masă cu o faţă de masă răpănoasă; lîngă perete, un pat cu cearceafuri uzate. Li
s-a părut că-i ceva drăguţ. Şi-au scos paltoanele şi s-au sărutat îndelung.
Un bărbat a intrat pe
neobservate, pe altă uşă; era îmbrăcat ca om de serviciu de la hotel, însă
smokingul era elegant şi plastronul atît de curat, încît lucea spectral în
semiobscuritate. Mergea fără zgomot, nu i se auzeau de loc paşii şi mişcările
lui erau mecanice, inconştiente. Trăsăturile-i erau severe, ochii rigizi
priveau numai înainte. Era palid ca un mort, iar la tîmplă avea o rană de
glonţ. Făcu ordine în cameră, şterse măsuţa de toaletă, aduse un vas de noapte
şi o găleată de zoaie. Nu-l prea luară în seamă, dar cînd fu gata să plece,
Jonsson îi spuse:
– Am vrea puţin vin; adu-ne
o jumătate de madeira! Omul se înclină şi dispăru.
Jonsson rămase în cămaşă.
Doamna ezita un pic.
– Se întoarce iar, spuse
ea.
– Aş, într-un loc ca ăsta
nu trebuie să te jenezi, dezbracă-te şi tu, păpuşică mică! Ea îşi scoase
rochia, îşi trase în sus chiloţii, cu un gest cochet şi i se aşeză pe genunchi.
Era delicios.
– Gîndeşte-te, murmură, să
stăm aici împreună, tu şi cu mine, singuri într-un loc atît de straniu şi de
romantic. Atît de poetic... niciodată n-am să uit asta...
– Micuţa mea dulce, spuse
el şi se sărutară îndelung.
Omul intră din nou, fără
zgomot. Liniştit, mecanic, aşeză paharele, turnă vinul. Strălucirea lămpii de
pe masă căzu pe obrazul său. Nu era nimic deosebit la el, în afară de faptul că
arăta palid ca un mort şi că avea o rană de glonţ la tîmplă.
Doamna sări în sus
strigînd:
– Dumnezeule mare! Arvid!
Tu eşti! Tu eşti!
– Dumnezeule din ceruri, e
mort! S-a împuşcat!
Omul stătea nemişcat şi
privea mereu fix înainte. Chipul său nu exprima nicio suferinţă, era doar sever
şi profund serios.
– Bine, Arvid, ce-ai făcut,
ce-ai făcut! Cum ai putut! O, dragul meu, dacă mi-ar fi trecut prin minte că
te-ai putea gîndi la asta, aş fi rămas acasă. Însă tu nu vorbeşti niciodată
nimic cu mine! Nu mi-ai spus nimic, nicio vorbuliţă! Cum aş fi putut eu să
ştiu, dacă nu mi-ai spus nimic! O, Dumnezeule!...
Tremura din tot corpul.
Omul o privea ca pe un străin, privirea îi era de gheaţă şi cenuşie, pătrunzînd
prin toate. Obrazul său alb-gălbui lucea. Din rană nu curgea sînge, era doar o
gaură.
– O, e groaznic, groaznic!
strigă ea. Nu mai vreau să rămîn aici! Să plecăm îndată! Nu mai suport!
Îşi înşfăcă rochia, pălăria
şi blana şi se repezi afară, urmată de Jonsson. Lunecară pe trepte, ea căzu şi
i se lipiră de fund scuipaţi şi chiştoace de ţigară. Jos se afla baba, care
zîmbea în barbă, amabilă şi înţelegătoare, dînd din coarne aprobativ.
Ajunşi în stradă, se
linişti un pic. Îşi puse pe ea hainele, îşi aranjă ţinuta şi se pudră pe nas.
Protector, Jonsson o luă de talie, îi sărută lacrimile care îi umpluseră ochii;
era tare bun.
Plecară spre piaţă.
Diavolul-şef se plimba prin
piaţă şi iar dădură de el.
– Aşadar s-a terminat,
spuse el, sper că a fost ceva agreabil pentru domniile-voastre.
– O, a fost oribil, spuse
doamna.
– Nu, nu spuneţi una ca
asta, nu puteţi rămîne cu impresia asta... Dacă aţi fi văzut ce era pe vremuri,
ar fi fost cu totul altceva. Acum nu te mai poţi plînge de iad. Acum facem
totul ca să nu se observe nimic, dimpotrivă, se pare chiar că-i ceva agreabil.
– Da, spuse domnul Jonsson,
acum se poate spune, oricum, că s-a mai umanizat, e drept.
– O, zise Diavolul, ne-am
modernizat în toate privinţele, ceea ce e foarte natural.
– Da, trebuie să ţii pasul
cu progresul general.
– Acum e vorba numai de
chinuri sufleteşti.
– Lăudat fie Domnul, spuse
doamna. Diavolul îi conduse politicos pînă la ascensor.
– Bună seara, spuse el
înclinîndu-se adînc, sunteţi oricînd bineveniţi.
Închise uşa după ei şi ascensorul
începu să urce.
– Bine că s-a terminat,
spuseră amîndoi uşuraţi şi se strînseră unul în altul pe banchetă.
– Fără tine n-aş fi putut
niciodată să îndur asta, murmură el. O strînse şi se sărutară îndelung.
– Gîndeşte-te, spuse ea
cînd îşi reveni după îmbrăţişare, a putut să facă una ca asta! A avut
întotdeauna idei bizare! Niciodată n-a putut lua lucrurile simplu şi natural,
aşa cum sunt. Parcă ar fi fost ceva pe viaţă şi pe moarte.
– E o prostie, spuse
Jonsson.
– Ar fi putut să-mi spună!
Atunci aş fi rămas acasă. Am fi putut ieşi în altă seară, nu astăzi.
– Desigur, spuse Jonsson,
sigur că am fi putut.
– Dar, dragostea mea, de ce
să ne gîndim la astea, şopti ea aruncîndu-şi braţele de gîtul lui, acuma s-a
terminat.
– Da, păpuşică mică, s-a
terminat.
El o luă în braţe, în vreme ce
ascensorul continua să urce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu