Oh, ce poveste a lui Ray Bradbury...

AICI SUNT TIGRI

— O planetă trebuie învinsă în propriul ei joc, spuse Chatterton. Trebuie să-i omori şerpii, să-i otrăveşti animalele, să-i zăgăzuieşti râurile, să-i însămânţezi câmpiile, să-i purifici aerul, să-i scormoneşti subsolul, apoi, după ce-ai scos din ea tot ce-ai vrut, să-ţi iei tălpăşiţa. Altfel, e vai de tine. Nu te poţi încrede într-o planetă. Planetele sunt rele din fire, afurisite, ca nişte capcane, mai ales la o depărtare ca asta, aşa că trebuie să le loveşti tu cu dinţii. Ascultă ce-ţi spun: trebuie să le jupoi! Smulge-le minereurile şi ia-o la fugă înainte ca lumea de coşmar să-ţi explodeze în faţă! Aşa trebuie să le tratezi.

Nava spaţială cobora spre planeta 7 a sistemului stelar 84. Străbătuseră milioane şi milioane de mile; lăsaseră Pământul undeva departe în urma lor, dăduseră uitării sistemul lui solar, după ce-l cercetaseră şi exploataseră cu folos, laolaltă cu alte sisteme, şi iată că acum rachetele acestor omuleţi, de pe o planetă periferică, porniseră în căutarea unor universuri şi mai depărtate. În câteva luni, în câţiva ani, puteau ajunge oriunde, căci rachetele lor se deplasau cu viteza unor zei; pentru a nu ştiu câta oară, una din aceste rachete se îndrepta acum spre o lume străină.

— Nu, răspunse căpitanul Forester. Nu, Chatterton, am prea mare respect pentru celelalte lumi, ca să le tratez aşa cum spui. Nu-i treaba mea să violez sau să distrug, slavă Domnului! Sunt bucuros că nu-s decât un cosmonaut. Dumneata eşti antropolog-mineralog; n-ai decât să scormoneşti, să sapi şi să zgârii solul. Eu o să privesc numai. O să cutreier lumea asta nouă, oricum ar fi, oricum ar părea, îmi place să privesc. Toţi cosmonauţii sunt amatori să privească, altfel nici nu s-ar mai face cosmonauţi. Le place să adulmece văzduhuri noi, să vadă culori noi şi oameni noi — dacă există asemenea oameni — le place să vadă oceane şi insule noi.

— Ia-ţi şi arma cu dumneata, îl sfătui Chatterton.

— În teacă, zise Forester.                         

Îşi întoarseră privirile spre hublou şi zăriră lumea verde ce le ieşea în întâmpinare.

— Mă întreb, ce-o fi crezând despre noi? spuse Forester.

— Eu n-o să-i fiu pe plac, rosti Chatterton. O să am grijă să nu-i fiu pe plac. Şi nu-mi pasă, ştii, pe mine mă interesează doar banii. Debarcă-ne aici, căpitane — pare un tărâm neînchipuit de bogat.

Verdele acestei planete avea o prospeţime cum nu mai văzuseră din copilărie. Printre dealuri se zăreau lacuri limpezi ca nişte stropi albaştri; şosele, firme, oraşe nu se vedeau. E un teren de golf, care nu se mai isprăveşte, îşi spuse Forester. Ai putea să mergi sute de mile în orice direcţie şi tot nu i-ai da de capăt. O planetă de duminică, un univers al pajiştilor de „crochet”, numai bune să te întinzi pe spate, c-un trifoi în gură, cu ochii închişi pe jumătate, zâmbind către cer, adulmecând iarba şi moţăind într-un Sabat veşnic, pentru a te trezi doar în răstimpuri, ca să răsfoieşti ziarul de duminică sau ca să împingi în „portiţă” mingea de lemn cu dungi roşii.

— Dacă vreo planetă a fost vreodată femeie, aceasta e!

— Femeie pe dinafară, dar bărbat pe dinăuntru, zise Chatterton. Pe dedesubt e dură, căptuşită cu fier, cupru, uraniu, cernoziom. Nu te lăsa amăgit de sulimanurile ei!

Porni spre nişa unde aştepta excavatorul. Râtul lui enorm strălucea, gata să scurme la o adâncime de zeci de picioare şi să smulgă bulzi de ţarină din inima planetei. Chatterton spuse, privindu-l:

— O să-ţi aranjăm straşnic planeta, Forester.

— Sunt sigur de asta, răspunse căpitanul, pe un ton calm.

Racheta se lăsă pe suprafaţa planetei.

— E prea verde, prea paşnică, spuse Chatterton. Nu-mi place cum arată. O să ieşim cu armele în mâini.

— Eu dau ordine aici, nu dumneata, dacă nu te superi, zise căpitanul.

— Da, dar societatea mea plăteşte milioane de dolari, sub forma unor aparate pe care trebuie să le protejăm. E o investiţie serioasă!

Aerul de pe planeta numărul 7 din sistemul stelar 84 era bun. Portiera rachetei se deschise larg şi oamenii păşiră în lumea aceasta verde ca o seră.

Ultimul care ieşi fu Chatterton, cu arma în mână.

Când puse piciorul pe pajiştea verde, simţi că solul se cutremură sub el. Iarba fremăta. Pădurea vuia, în depărtare. Cerul părea să se întunece. Ceilalţi membri ai echipajului se uitară la Chatterton.

— Un cutremur!

Chatterton pălise. Ceilalţi izbucniră în râs.

— Nu te place, Chatterton!

— Prostii!

Cutremurul se potoli în cele din urmă.

— Pesemne că nu-i de acord cu filozofia dumitale, spuse căpitanul.

— E o simplă coincidenţă, zise Chatterton, cu un zâmbet vag. Mai bine ajutaţi-mă să scot excavatorul — peste o jumătate de oră vreau să iau nişte probe.

— Stai niţel, îi spuse Forester, încetând să râdă. Mai întâi trebuie să cercetăm terenul, ca să fim siguri că nu există fiinţe ostile — oameni sau animale. Şi apoi, nu în fiecare an se întâmplă să dai peste o planetă ca asta, atât de frumoasă. Nu ne poţi lua, în nume de rău faptul că vrem s-o privim!

— Bine, încuviinţă Chatterton, alăturându-li-se. Dar să nu pierdem vremea!

Lăsară un om de pază la rachetă şi porniră la drum, prin câmpii şi pajişti, peste dealuri şi văi. Ca o ceată de băieţi care pleacă în excursie într-o zi frumoasă de vară, în cel mai frumos an din istorie, pe o vreme parcă anume făcută pentru jocul de „crochet”, când poţi auzi murmurul mingii prin iarbă, glasurile şoptite, râsetele unor fete ascunse după vreo poartă îmbrăcată în iederă, sau chiar clinchetul cuburilor de gheaţă în pahare.

— Hei! strigă Driscoll, unul din membrii mai tineri ai echipajului, adulmecând văzduhul. Am adus cu mine o crosă şi o minge de baseball, o să facem o partidă mai târziu. Ce bijuterie!

Oamenii râseră — era parcă sezonul partidelor de baseball şi de tenis, o vreme numai bună pentru plimbările cu bicicleta şi pentru culesul boabelor de zmeură.

— Ce-aţi zice să cosim iarba asta? întrebă Driscoll.

Oamenii se opriră.

— Ştiam eu că ceva nu-i în regulă! exclamă Chatterton. Iarba asta e proaspăt cosită!

— Probabil că-i o specie de „cichondra” — rămâne totdeauna scurtă.

Chatterton scuipă în iarba verde şi o strivi sub bocancul lui.

— Nu-mi place, nu-mi place deloc. Dacă am păţi ceva, nimeni de pe Pământ n-ar afla vreodată. Ce politică absurdă! Dacă o rachetă nu se mai întoarce, nu e trimisă o a doua pentru a afla motivele.

— E firesc, îi răspunse Forester. Nu ne putem pierde vremea pe-o mie de planete ostile, ducând războaie zadarnice. Fiecare rachetă reprezintă timp, bani şi vieţi omeneşti. Nu ne putem permite să prăpădim două rachete, în cazul când una singură nimereşte pe-o planetă ostilă. Ne vedem de drum, pornind spre planetele paşnice. Cum ar fi aceasta.

— Mă întreb uneori ce s-a întâmplat cu expediţiile pornite spre nişte lumi pe care nu le vom mai explora niciodată - zise Driscoll.

Chatterton privi spre pădurea depărtată şi spuse:

— Au murit — împuşcaţi, înjunghiaţi, sfârtecaţi pentru a fi mâncaţi — aşa cum s-ar putea să fim şi noi, dintr-un moment în altul. E timpul să ne apucăm de lucru, căpitane!

Stăteau pe culmea unei coline.

— Ce senzaţie! exclamă Driscoll, întinzându-şi braţele. Amintiţi-vă cum era în copilărie, când alergai şi când vântul îţi gâdila ca un puf braţele. Alergai şi aveai senzaţia că acuş-acuş o să zbori, dar nu zburai totuşi.

Oamenii rămaseră pe gânduri, încercând să-şi amintească. Mirosea a polen şi a ploaie — o ploaie proaspătă, care s-ar fi zvântat pe milioane de fire de iarbă.

Driscoll începu să alerge.

— Pentru Dumnezeu, simţiţi şi voi vântul! În realitate, noi nu zburăm — şedem închişi în măruntaiele unor monştri de metal, care ne duc departe, dar nu noi zburăm, ci ei. N-am zburat niciodată ca păsările. N-ar fi oare grozav să ne întindem braţele aşa… şi să alergăm?

O luă la fugă, cu braţele întinse, strigând:

— Şi să zburăm?!

Şi zbură, acompaniat de râsetele celorlalţi.

Pe cadranele ceasurilor de aur ale oamenilor rămaşi jos, timpul trecea. Se uitau în sus. Şi deodată, din cer, se auzi un hohot de râs incredibil.

— Porunceşte-i să coboare! şopti Chatterton. Altfel, o să fie omorât!

Nu-l auzi nimeni, însă. Feţele lor surâdeau, uluite, nebăgându-l în seamă pe Chatterton.

În cele din urmă Driscoll ateriză la picioarele lor.

— M-aţi văzut? Am zburat!

Îl văzuseră.

— Daţi-mi voie să m-aşez. Doamne, Doamne! exclamă Driscoll, pocnindu-şi genunchii şi chicotind. Sunt o vrabie, un şoim! Hai, încercaţi şi voi!

— Vântul, adăugă el peste câteva clipe, vântul m-a luat pe sus şi m-a făcut să zbor!

Gâfâia, tremurând de încântare.

— Hai să plecăm de-aici, mârâi Chatterton şi porni încet, cu ochii ţintă la cerul albastru. E o capcană, ar vrea să ne vadă pe toţi zburând în văzduh, ca să ne poată ucide după aceea. Eu unul mă întorc la navă.

— Aşteaptă să-ţi ordon eu! spuse Forester.

Oamenii stăteau încruntaţi, în bătaia vântului când cald, când rece. În văzduh plutea un vuiet ca zbârnâitul unui zmeu, într-o primăvară veşnică.

— I-am cerut vântului să mă poarte, zise Driscoll, iar el m-a purtat!

Forester le făcu semn celorlalţi să se dea la o parte.

— Acum o să încerc eu. Dacă mor, întoarceţi-vă cu toţii la navă!

— Regret, dar nu pot îngădui una ca asta, eşti căpitanul! protestă Chatterton. Nu putem risca să te pierdem. Şi, scoţându-şi arma din teacă, adăugă: Trebuie să am oarecare autoritate sau putere aici! Jocul ăsta s-a prelungit prea mult. Vă ordon să vă-ntoarceţi la navă!

— Vâră-ţi la loc în teacă arma! îi spuse calm Forester.

— Astâmpără-te, dobitocule! mârâi Chatterton.

Şi, privind spre oamenii din echipaj, le vorbi astfel:

— Nu vă daţi seama? Lumea asta e vie, are ochi, se joacă cu noi, aşteptând să-i vină momentul.

— Eu voi hotărî ce şi cum, spuse Forester. Dumneata întoarce-te la navă, numaidecât — dacă nu-ţi vâri la loc arma, te arestez!

— Dacă nu vreţi să veniţi cu mine, n-aveţi decât să crăpaţi aici, nebunilor! Eu mă-ntorc, îmi iau probele şi-o şterg de-aici.

— Chatterton!

— Nu încerca să mă opreşti!

Şi începu să alerge. Deodată, însă, scoase un ţipăt.

Ceilalţi se uitară în sus, uluiţi.

— Iată-l că zboară! exclamă Driscoll.

Chatterton era sus în cer.

*

Noaptea se lăsase ca o pleoapă, pleoapa unui ochi enorm, dar blajin. Chatterton şedea ca paralizat pe coasta dealului. Ceilalţi oameni şedeau în jurul lui, osteniţi, şi râdeau. El nu voia să-i privească, nici la cer nu se uita; şedea ghemuit, cu braţele şi picioarele strânse, cât mai aproape de sol.

— A fost grozav! exclamă un membru al echipajului, un anume Koestler.

Zburaseră cu toţii, ca nişte granguri, şoimi sau vrăbii şi se simţeau fericiţi.

— Hai, Chatterton, revino-ţi, a fost nostim, ce, nu? îl întrebă Koestler.

— Imposibil! şopti Chatterton, cu ochii închişi. O singură explicaţie: e vie! Până şi aerul e viu! M-a luat pe sus, ca o mână. Ne-ar putea ucide, dintr-o clipă în alta. E vie!

— Bine, zise Koestler. Vie să fie! O fiinţă vie are un scop. Să zicem că scopul acestei lumi este să ne facă fericiţi.

Parcă înadins pentru a adeveri aceste cuvinte, Driscoll coborî în zbor ţinând în mâini câte un bidon.

— Am dat peste un izvor şi i-am gustat apa — iată, e o apă curată, gustaţi-o şi voi!

Forester apucă un bidon şi-i făcu semn lui Chatterton să bea. Chatterton scutură din cap şi se depărtă grăbit, acoperindu-şi faţa cu palmele.

— E sângele acestei planete, spuse el. Sânge viu. Dacă-l beţi, vă vârâţi lumea asta în voi, ca să vadă prin ochii voştri şi să audă prin urechile voastre. Nu, mulţumesc!

Forester dădu din umeri şi bău.

— E vin! exclamă el.

— Nu se poate!

— Ba da! Miroase-l, gustă-l: un vin alb, neobişnuit!

— De viţă franţuzească, zise Driscoll, bând şi el.

— E otravă! mârâi Chatterton.

Bidonul trecu de jur împrejur.

Toată după-amiaza leneviseră — nu voiau să facă nimic care-ar fi putut să tulbure pacea din jur. Erau ca nişte adolescenţi în faţa unei femei celebre şi neînchipuit de frumoase: se temeau să n-o facă, prin vreun cuvânt sau gest, să-şi întoarcă faţa de la ei, lipsindu-i de priveliştea frumuseţii şi graţiei sale. Simţiseră cutremurul ce-l întâmpinase pe Chatterton şi nu voiau cutremure. Voiau să se bucure de această vacanţă, să şadă la umbra copacilor sau să se plimbe pe dealuri, dar nu să foreze, să ia probe sau mai ştiu eu ce.

Dădură peste un pârâiaş care se vărsa într-un iaz cu apa clocotindă. Peştii care înotau în pârâul rece cădeau în apa fierbinte a iazului, la suprafaţa căreia ieşeau peste câteva minute gata fierţi.

Oamenii mâncară câţiva peşti. Mâncă şi Chatterton, în silă.

— O să ne otrăvim, spuse el. Asemenea lucruri sunt totdeauna periculoase, ascund o capcană. Eu o să dorm astă-noapte în rachetă. Voi, n-aveţi decât să dormiţi afară, dacă poftiţi. „Aici sunt tigri” — aşa scria pe o hartă pe care-am văzut-o într-un manual de istorie a evului mediu. În noaptea asta, când o să dormiţi, au să vină tigrii şi canibalii.

— Te însoţesc, zise Forester, scuturând din cap. Planeta asta e plină de viaţă. Parc-ar vrea să ne arate ce frumoasă e. Tocmai de aceea are nevoie de noi, căci la ce bun o scenă pe care se petrec miracole, dacă nu există niciun spectator?

Chatterton nu-l mai asculta însă; i se făcuse rău, şi zbiera:

— Sunt otrăvit, sunt otrăvit!

Îl ţinură de umeri până când îi trecu greaţa. Apoi îi dădură apă să bea. Ceilalţi se simţeau bine.

— E preferabil să nu mai mâncăm decât alimentele de pe navă, spuse Forester. E mai sigur.

— Începem lucrul chiar acum, zise Chatterton, ştergându-şi gura şi legănându-se pe picioare. Am pierdut o zi întreagă. Voi lucra şi singur, dacă va fi nevoie. O să-i arăt eu planetei ăsteia diavoleşti!

Şi porni şontâc-şontâc spre rachetă.

— Nici nu-şi dă seama când i-e bine, şopti Driscoll. Nu l-am putea opri, căpitane?

— Practic, el e stăpânul expediţiei. Nu suntem obligaţi să-l ajutăm — în contract există o clauză care prevede refuzul de a munci în condiţii primejdioase, aşa că… vă puteţi comporta ca într-o excursie. Numai să nu vă crestaţi iniţialele pe scoarţa copacilor, să nu rupeţi iarba şi să strângeţi cojile de banane aruncate pe jos.

Între timp, racheta devenise scena unei intense activităţi. Enormul excavator era scos afară. Chatterton îl urma, dând indicaţii prin aparatul de radio-robot:

— Pe-aici!

— Acum!

— Aşa!

Excavatorul îşi înfipse pliscul lung în iarba verde.

— Priviţi! le strigă Chatterton celorlalţi.

Cerul se cutremură.

Excavatorul stătea în mijlocul unei mări de iarbă. Peste câteva clipe, începu să scoată bulgări de ţărână jilavă, pe care-i scuipa neceremonios într-un container.

Deodată, excavatorul scoase un ţipăt metalic ascuţit, întocmai ca un monstru care-ar fi fost deranjat de la masă; de sub el începură să ţâşnească nişte lichide albastre.

— Întoarce-te, nebunule! răcni Chatterton.

Excavatorul se mişca într-un fel de dans preistoric, urlând ca un tren lung la o cotitură bruscă şi slobozind scântei roşii. Începuse să se scufunde. Clisa neagră ceda sub el, zvârcolindu-se.

Gemând, tuşind şi icnind, excavatorul se scufundă într-o mâzgă neagră, întocmai ca un elefant în agonie, ca un mamut la sfârşitul unei ere, mistuindu-se mădular cu mădular în groapa aceea.

— Nebunul! exclamă Forester, fascinat de privelişte. Ştii ce-i acolo, Driscoll? E catran. Excavatorul acela neghiob a izbit într-o groapă cu catran.

— Ascultă! strigă Chatterton către excavator, alergând pe marginea lacului uleios. Ia-o pe-aici!

Dar, la fel ca tiranii de odinioară ai Pământului, ca dinozaurii cu gâturi lungi şi urlătoare, excavatorul se scufunda în singurul lac din care nu mai putea ieşi ca să se lăfăie pe malul solid şi inteligibil.

Chatterton le strigă oamenilor care priveau de departe spectacolul:

— Faceţi ceva!

Excavatorul nu se mai vedea acum.

Groapa cu catran bolborosea, lacomă, sugând oasele ascunse ale monstrului. Suprafaţa i se linişti în curând. O ultimă bulboană, enormă, se sparse, răspândind un iz de păcură străveche.

Oamenii coborâră şi se opriră pe marginea lacului negru.

Chatterton încetă să mai strige.

După ce se zgâi în tăcere câteva minute la groapa cu catran, Chatterton se întoarse cu faţa spre dealuri şi spre pajiştile verzi, unduitoare. Copacii de departe erau grei de roade acum, şi-şi plecau încet crengile în jos.

— O să-i arăt eu! mârâi el.

— Potoleşte-te, Chatterton!

— O s-o învăţ eu minte!

— Şezi puţin şi bea ceva!

— O să-i dau o lecţie, să mă ţină minte, o să-i dovedesc că nu poate să-mi facă una ca asta!

Chatterton porni înapoi spre rachetă.

— Aşteaptă un moment! îi spuse Forester.

Chatterton alerga.

— Ştiu eu ce-o să fac, ştiu eu!

— Opriţi-l! strigă Forester şi o luă la fugă, dar se opri numaidecât, amintindu-şi c-ar putea să zboare. În rachetă e o bombă atomică, iar dacă ar găsi-o…

Ceilalţi oameni se gândiseră la asta, aşa că o şi zbughiră spre rachetă, zburând. Între rachetă şi Chatterton se întindea un pâlc de copaci; Chatterton alerga, uitând c-ar putea să zboare, sau temându-se să zboare. Ceilalţi membri ai echipajului, în frunte cu căpitanul, zburau spre rachetă, pentru a i-o lua înainte. Ajungând acolo, închiseră portiera rachetei. Ultima oară când îl văzură, Chatterton îşi croia drum prin marginea păduricii.

— Nebunul! exclamau oamenii, în aşteptare.

Chatterton nu ieşi din pădurice.

— S-o fi întors, şi aşteaptă ca noi să slăbim paza.

— Duceţi-vă şi luaţi-l, porunci Forester.

Doi dintre oameni porniră în zbor.

Peste lumea verde a planetei începu să cadă o ploaie lină.

— Asta e culmea! exclamă Driscoll. Nu va trebui să clădim case aici. Ia te uită, pe noi nu ne plouă! Plouă de jur împrejur, în faţa şi în spatele nostru! Ce lume!

Stăteau uscaţi în mijlocul ploii reci şi albastre. Soarele asfinţea. O Lună mare, de culoarea gheţii, răsări deasupra dealurilor răcorite.

— Un singur lucru îi lipseşte lumii ăsteia.

— Aşa e, încuviinţară ceilalţi.

— Va trebui sa ne ducem să cercetăm, spuse Driscoll. E logic. Vântul ne poartă în zbor, copacii şi pâraiele ne hrănesc, totul e viu. Poate că dacă am căuta societate…

— M-am gândit multă vreme, azi şi în zilele trecute, spuse Koestler. Suntem cu toţii burlaci, ne aflăm pe drum de mulţi ani şi ne-am plictisit de atâta pribegie. N-ar fi oare grozav să ne statornicim pe undeva? Poate chiar aici. Pe Pământ năduşeşti ca să pui deoparte destui bani pentru a-ţi cumpăra o casă, pentru a plăti impozitele. Oraşele miros urât. Aici, nici n-ai nevoie de-o casă, cu o vreme ca asta. Când devine prea monoton, poţi cere să plouă, să ningă, să se înnoreze. Nu eşti nevoit să munceşti.

— Ar fi o viaţă cam plicticoasă. Am înnebuni.

— Ba nu, protestă Koestler, zâmbind. Dacă viaţa ni s-ar părea prea uşoară, singurul lucru pe care-ar trebui să-l facem ar fi să repetăm cuvintele spuse de Chatterton: „Aici sunt tigri.” Ia ascultaţi!

Undeva, în depărtare, parcă se auzea răgetul stins al unei feline uriaşe, ascunsă în pădurile învăluite în umbrele amurgului.

Oamenii se înfiorară.

— O lume cam capricioasă! spuse Koestler pe un ton sec. Ca o femeie care-ar face orice pentru a-şi distra oaspeţii, cât timp aceştia se poartă bine cu ea. Chatterton nu s-a purtat bine.

— Chatterton? Ce-i cu el?

Parcă înadins pentru a răspunde la întrebarea asta, cineva strigă de departe. Cei doi oameni care zburaseră în căutarea lui Chatterton făceau semne disperate de la marginea pădurii.

Forester, Driscoll şi Koestler zburară într-acolo.

— Ce se-ntâmplă?

Oamenii arătară spre pădure.

— Ne-am gândit că ai dori să vezi asta, căpitane. E fantastic!

Unul din cei doi arătă spre o potecă.

— Priveşte acolo, domnule căpitan!

Pe potecă se vedeau urmele proaspete ale unor gheare enorme.

— Şi acolo!

Se zăreau câţiva stropi de sânge.

Un miros greu de felină plutea în văzduh.

— Ce-o fi cu Chatterton?

— Nu cred c-o să-l mai găsim vreodată, căpitane! Auziră de departe răgetele stinse ale unui tigru, pierzându-se în liniştea amurgului.

*

Oamenii şedeau pe iarbă lângă rachetă, în aerul cald al nopţii.

— Îmi aminteşte de nopţile din copilărie, spuse Driscoll. Frate-meu şi cu mine aşteptam cea mai fierbinte noapte de iulie, ca să dormim pe pajiştea din faţa judecătoriei. Stăteam de vorbă şi număram stelele; era o noapte grozavă, cea mai frumoasă a anului. Acum, când mă gândesc, cred c-a fost cea mai frumoasă noapte din viaţa mea. Apoi adăugă: afară de noaptea asta, bineînţeles.

— Mă gândesc la Chatterton, zise Koestler.

— Nu te mai gândi, îi spuse Forester. O să dormim câteva ore şi-o să pornim la drum. Nu putem risca să mai rămânem o zi aici. Nu mă gândesc la ceea ce a păţit Chatterton. Nu. Mă gândesc că, dacă am mai rămâne, am ajunge să îndrăgim prea mult lumea asta. N-am mai dori să plecăm niciodată.

O adiere uşoară îi învălui.

— Nu vreau să plecăm, spuse Driscoll, vârându-şi mâinile sub cap. Şi nici lumea asta nu vrea ca noi să plecăm.

— Dacă ne-am întoarce pe Pământ şi am spune tuturor ce planetă frumoasă am găsit, ce crezi că s-ar întâmpla, căpitane? Ar da năvală şi-ar pustii-o!

— Nu, răspunse căpitanul, cu un glas leneş. În primul rând, planeta asta nu se pretează la o invazie pe scară mare. Nu ştiu ce-ar face planeta, dar ar născoci probabil nişte lucruri interesante. În al doilea rând, planeta asta îmi place prea mult, şi o respect. Ne vom întoarce pe Pământ şi vom spune o minciună — vom spune că-i o planetă ostilă. Şi ar fi ostilă, de fapt, cu oamenii care-ar veni, ca Chatterton, cu gândul s-o vatăme. La urma urmei, nici n-ar fi o minciună.

— Ce nostim! exclamă Koestler. Mie nu mi-e frică. Chatterton a dispărut, a fost probabil ucis într-un fel atroce, şi totuşi noi stăm aici, nimeni nu o ia la fugă, nimeni nu tremură. E stupid, şi totuşi firesc: noi avem încredere în ea, iar ea are încredere în noi.

— Ai băgat de seamă că, după ce-ai băut din licoarea aceea, n-ai simţit dorinţa să mai bei? E o lume a cumpătării.

Ascultau bătăile domoale ale inimii uriaşe a acestei lumi sub trupurile lor.

— Mi-e sete, gândi Forester.

Un strop de ploaie îi căzu pe buze. Râse încet.

— Sunt singur, îşi spuse.

Auzi nişte glasuri subţiri undeva, departe.

Îşi întoarse privirea spre un fel de vedenie. Dintr-un pâlc de coline curgea un râu limpede, în ale cărui unde înspumate se scăldau nişte femei frumoase, cu feţele strălucitoare. Se zbenguiau aidoma unor copii, lângă mal. Forester avu sentimentul că le cunoaşte şi că ştie ce fel de viaţă duceau. Erau nişte nomade, care cutreierau această lume, după pofta inimii lor. Nu existau aici şosele sau oraşe, existau doar dealuri şi câmpii, iar vânturile le purtau ca pe nişte fulgi albi, oriîncotro doreau. La întrebările puse în gând de Forester, o fiinţă nevăzută şoptea prompt răspunsurile. Nu existau bărbaţi. Femeile astea îşi zămisleau singure seminţia. Bărbaţii dispăruseră cu cincizeci de mii de ani în urmă. Unde se aflau aceste femei acum? Cu o milă mai jos de pădurea cea verde, cu o milă mai sus de izvorul cu vin, lângă şase pietre albe şi la o milă distanţă de râul cel mare. Acolo, în vadul râului, se aflau nişte femei care ar fi putut deveni soţii straşnice şi creşte copii minunaţi.

Forester deschise ochii. Ceilalţi se ridicaseră în capul oaselor.

— Am avut un vis.

Toţi visaseră.

— Cu o milă mai jos de pădurea cea verde…

— …Cu o milă mai sus de izvorul de vin…

— …Lângă şase pietre albe…

— …La o milă distanţă de râul cel mare…

Tăcură apoi cu toţii o clipă, uitându-se la racheta argintie, luminată de razele stelelor.

— Mergem pe jos sau zburăm, căpitane?

Forester nu răspunse.

— Hai să rămânem, căpitane, îl rugă Driscoll. Să nu ne mai întoarcem pe Pământ, niciodată. Ei n-au să vină aici niciodată ca să cerceteze ce s-a întâmplat cu noi; au să creadă c-am fost nimiciţi. Ce părere ai?

Faţa lui Forester era brobonită de sudoare; limba îi lunecă de câteva ori peste buze. Mâinile îi tremurau pe genunchi. Membrii echipajului şedeau în aşteptare.

— Ar fi grozav! zise căpitanul.

— Cred şi eu!

— Numai că… Numai că noi avem de făcut o treabă, adăugă Forester, oftând. S-au făcut investiţii în nava noastră. E de datoria noastră să ne întoarcem.

Şi Forester se ridică în picioare. Oamenii continuară să şadă, fără să-l asculte.

— Ce noapte superbă! exclamă Koestler.

Se uitau la clinele domoale, la copaci şi la râurile care curgeau spre alte orizonturi.

— Hai să ne întoarcem la bordul navei, spuse cu greu Forester.

— Căpitane…

— La bord, toată lumea! porunci Forester.

Racheta se înălţă la cer. Privind înapoi, Forester zări toate văile şi lacurile.

— Mai bine-am fi rămas! oftă Koestler.

— Da, ştiu.

— Nu-i prea târziu ca să ne întoarcem.

— Mă tem că da, zise Forester, schimbând poziţia telescopului. Ia uitaţi-vă!

Koestler se uită.

Faţa planetei se schimbase. Tigri, dinozauri, mamuţi ieşiseră la iveală. Se vedeau vulcani în erupţie, ciclonuri şi uragane luau cu asalt dealurile, cu o furie oarbă.

— Da, întocmai ca o femeie, spuse Forester. A aşteptat milioane de ani musafiri, pregătindu-se, făcându-se frumoasă. Ne-a arătat faţa ei cea mai frumoasă. Când Chatterton s-a purtat urât cu ea, planeta i-a dat câteva avertismente, apoi, când el a încercat să-i vatăme frumuseţea, l-a eliminat. Ca orice femeie, voia să fie iubită pentru ea însăşi, nu pentru averea ei. Şi acum, după ce ne-a oferit tot, iată că noi îi întoarcem spatele. Planeta asta e ca o femeie dispreţuită. Ne lasă să plecăm, da, dar nu ne-am mai putea întoarce niciodată. Ne-ar aştepta cu…

Şi arătă spre tigri, spre uragane, spre apele răvăşite ale lacurilor.

— Căpitane, spuse Koestler.

— Da.

— E puţin cam prea târziu ca să-ţi spun asta, dar află că, înainte de a ne lua zborul, fiind de serviciu la portiera rachetei, l-am lăsat pe Driscoll să părăsească nava. Voia să plece. Nu l-am putut refuza. Eu sunt de vină. Acum el e acolo, pe planeta aceea.

Se întoarseră amândoi la telescop.

— Mă bucur, spuse Forester, după o lungă pauză. Mă bucur că măcar unul dintre noi a avut destulă minte ca să rămână.

— Dar acum o fi mort!

— Nu, scena aceea de jos e pentru noi — poate că nu-i decât o halucinaţie. Sub toţi aceşti tigri, lei şi uragane, Driscoll e viu şi nevătămat, pentru că e singurul oaspete. O, cum îl va mai răsfăţa! O să ducă o viaţă minunată, în vreme ce noi o să ne tot fâţâim de colo până colo, prin galaxie, căutând, dar negăsind nicăieri o asemenea planetă. Nu, nu vom încerca să ne întoarcem şi să-l „salvăm” pe Driscoll. Oricum, n-aş crede că „ea” ne-ar permite. Koestler, cu toată viteza înainte!

   Racheta îşi acceleră zborul.

   Înainte ca planeta să dispară într-o ceaţă strălucitoare, lui Forester i se năzări că-l vede foarte desluşit pe Driscoll coborând agale din pădurea verde şi fluierând liniştit, cu întreaga planetă proaspătă în jurul lui, cu izvorul de vin curgând anume pentru el, cu peştii ieşind gata fierţi din lacurile cu apă fierbinte, cu roadele coapte în pomii noptatici, cu pădurile şi iazurile aşteptându-l să treacă. Driscoll păşea pe pajiştile nesfârşite, pe lângă cele şase pietre albe, dincolo de pădure, spre marginea râului lat şi strălucitor…