Ceasca lui Fushimiya

        Fushimiya, un negustor de antichităţi din Edo (vechiul nume al oraşului Tokyo) care a trăit în secolul al XVII-lea, a poposit odată într-o ceainărie dintr-un sat. După ce şi-a savurat ceaiul, a rămas să privească îndelung ceaşca, pe care de altfel a plătit-o şi a luat-o cu el. Un meşteşugar din partea locului a aşteptat ca Fushimiya să plece, apoi s-a apropiat de bătrâna proprietară a ceainăriei şi a întrebat-o cine era acest străin. Femeia i-a spus că era colecţionarul cel mai renumit din Japonia şi negustorul de antichităţi al seniorului de la Izumo.

Meşteşugarul a ieşit în grabă şi a alergat după el, l-a ajuns din urmă şi l-a rugat insistent să-i vândă lui ceaşca, desigur foarte valoroasă de vreme ce ţinuse s-o cumpere un om atât de cultivat. Fushimiya a râs din toată inima: „Este o ceaşcă obişnuită din ceramică de Bizen şi nu e valoroasă deloc. Motivul pentru care am privit-o era că aburii păreau să plutească în jurul ei în chip ciudat şi m-am gândit că poate are vreo fisură.” (Adepţii devotaţi ai ceremoniei ceaiului manifestă mare interes pentru orice element neobişnuit din frumuseţea nealterată a naturii.) Cum meşteşugarul părea în continuare doritor să aibă ceaşca, Fushimiya i-a făcut-o cadou.

Meşteşugarul a arătat-o tuturor, încercând să găsească un expert care să-i dea pe ea un preţ bun, dar toată lumea îi spunea acelaşi lucru – era o ceaşcă obişnuită. Curând, omul a început să-şi neglijeze atelierul. Nu se mai gândea decât la ceaşcă şi la averea ce i-ar putea-o aduce ea. În sfârşit, s-a dus la Edo, ca să vorbească direct cu Fushimiya, la prăvălia acestuia. Negustorul a înţeles că, fără să vrea, îi făcuse un rău acestui om care ajunsese să creadă că ceaşca avea valoare şi i-a oferit o sută de ryo (bani de aur) în schimbul ei, ca gest de amabilitate. Ceaşca era într-adevăr banală, dar negustorul voia să-l elibereze de obsesie pe meşteşugar şi să-i creeze sentimentul că toată frământarea sa nu fusese chiar zadarnică. Omul i-a mulţumit şi şi-a văzut de drum.

Curând s-a răspândit zvonul că Fushimiya cumpărase ceaşca. Nu exista negustor de antichităţi din Japonia care să nu-l roage să i-o vândă lui căci, din moment ce plătise pe ea o sută de ryo, ceaşca preţuia, desigur, mai mult. Fushimiya a încercat să le explice confraţilor săi cum stăteau lucrurile, dar aceştia nu s-au lăsat convinşi să renunţe. În cele din urmă, s-a înduplecat şi a scos ceaşca la vânzare.

         În timpul licitaţiei, doi cumpărători au oferit deodată câte două sute de ryo şi au început să se certe asupra întâietăţii. În toiul gâlcevii, au dat peste măsuţa pe care stătea ceaşca, iar aceasta a căzut şi s-a spart. Licitaţia se încheiase. Fushimiya a lipit la loc cioburile şi a pus ceaşca deoparte, convins că toată povestea se sfârşise. După câţiva ani, însă, marele maestru al ceremoniei ceaiului Matsudaira Fumai i-a vizitat prăvălia şi a cerut să vadă ceşcuţa în jurul căreia, între timp, se ţesuse o adevărată legendă. Fumai a cercetat-o. „Ca piesă în sine nu valorează mare lucru”, a spus ei, „dar un maestru al ceremoniei ceaiului preţuieşte sentimentul şi asociaţiile de idei mai mult decât valoarea intrinsecă a obiectului.” A cumpărat-o şi i-a plătit negustorului o sumă mare de bani. Astfel lipită cu clei, o ceaşcă absolut obişnuită a devenit una dintre piesele de colecţie cele mai celebre din Japonia.