Aventurile lui Cepelică (15)

Aventurile lui mister Morcovely şi ale cîinelui său Adulmici

Mister Morcovely... staţi niţel!

Cine e, în definitiv, mister Morcovely? Despre personajul ăsta n-am mai auzit. De unde a răsărit? Ce vrea? Cum arată? E înalt, scund, pîntecos, sfrijit? Aveţi puţintică răbdare. O să vedeţi îndată.

Turbat de mînie că nu reuşise să dea de urma evadaţilor, prinţul Lămîie porunci să se răscolească întreg ţinutul.

Lămîiaşii înarmaţi cu greble cercetară fîneţele, holdele, cutreierară pădurile, scormoniră tufişurile, căutîndu-i şi în gaură de şarpe. Lucrară fără odihnă zi şi noapte dar nu reu­şiră altceva decît să adune coşcogea maldăre de gunoaie, ră­dăcini uscate şi piei năpîrlite de şopîrle. Nici pomeneală de Cepelică şi de tovarăşii săi.

– Trîntorilor! – zbiera la ei guvernatorul. N-aţi fost în stare decît să stricaţi greblele. N-a scăpat una cu dinţii întregi. Aţi merita să nu vă las nici vouă un singur dinte în gură.

Lămîiaşii începură să dîrdîie de frică şi timp de un sfert de ceas nu se auzi decît clănţănitul dinţilor, de parcă era răpă­itul grindinei pe acoperiş:

– Tac, ţac, ţac!

Un Lămîilă de la curte, care mergea din an în paşti la ci­nema, îşi dădu cu părerea că ar fi bine să aducă un detectiv.

– Ce-i ăla un detectiv? întrebă prinţul Lămîie.

– Un om care caută ce-au pierdut alţii. Pierdeţi, să zi­cem, un nasture de la pijama, ei bine vi-1 găseşte cît aţi bate din palme... Un batalion de Lămîiaşi, cum să zic... dezertori, ori nişte puşcăriaşi, îi descoperă fără măcar să mai bată din palme. E de ajuns să-şi aşeze ochelarii pe vîrful nasului şi gata!

– Dacă-i aşa, ce mai căscaţi gura? Chemaţi un detectiv!

– Cunosc eu unul. Cred că e omul care ne trebuie, zise demnitarul de la curte, care fusese cîndva la cinema. Îl cheamă mister Morcovely.

Acum că ştiţi cine-i mister Morcovely - nu ne rămîne decît să-l aşteptăm să sosească. Cu această ocazie vă voi spune cum anume este îmbrăcat şi ce fel de mustaţă poartă. Adică nu, mi-e cu neputinţă să vă dau acest amănunt din simplul motiv că nu poartă mustaţă. În schimb vă pot da oricîte amănunte despre cîinele său. E un ogar, răspunde la numele Adulmici şi rolul său principal este să care instrumentele stăpînului său în spinare. Pentru că mister Morcovely nu ieşea niciodată fără să ia cu sine o duzină de binocluri, două duzini de lupe, o sută de busole, nenumărate aparate de fotografiat, un microscop, o plasă de prins fluturi şi un săculeţ cu sare.

– Dar ce faceţi cu sarea? îl întrebă uimit guvernatorul.

– Cu îngăduinţa alteţei voastre, o presar pe coada celor urmăriţi, apoi îi prind cu plasa pentru fluturi.

Fruntea guvernatorului se înoură.

– Mă tem că de data asta, sarea nu-ţi va fi de nici un folos : evadaţii noştri n-au coadă.

– Cazul e foarte grav... murmură profund încurcat de­tectivul. Bine dar asta complică extraordinar lucrurile. Cum să-i prind dacă n-au coadă? Pe ce să le pun sare? Alteţa voastră ar trebui să le interzică prizonierilor fără coadă să evadeze sau, cel puţin, să dea dispoziţii să li se ataşeze cîte o coadă artificială.

– Am văzut la film – se amestecă dregătorul care fu­sese la cinema – că evadaţii sînt prinşi uneori turnîndu-li-se sare pe cap.

– E un sistem învechit, – se strîmbă cu dispreţ Morcovely.

– E un sistem mult, mult prea învechit, – repetă Adulmici.

Cîinele detectivului avea acea particularitate de a repeta părerile superiorului său cuvînt cu cuvînt – adăugînd cel mult, pe ici pe colo, cîte un cuvînt propriu, de preferinţă „foarte" sau ,,mult".

– Am altă idee, zise, luminîndu-se la chip, mister Morcovely.

– Avem multe, multe idei, întări Adulmici, —-scuturîndu-şi cu mîndrie urechile bleojdite.

– S-ar putea întrebuinţa piper în loc de sare.

– Straşnic, formidabil! aprobă entuziasmat guvernatorul. Le  aruncaţi  piper  în  ochi,  iar ei  se vor preda  negreşit. Nu-i aşa?

– Numai că – observă  Pătlăgică – nu  le  prea  poţi arunca cu uşurinţă piper în ochi, pînă ce mai întîi nu dai ochii cu ei.

– Asta-i mai greu, nimic de zis – admise mister Morcovely dar voi încerca cu ajutorul instrumentelor mele.

Cum v-am mai spus, mister Morcovely era un detectiv cum scrie la carte: nu făcea un pas fără instrumente de bord. Ca să meargă la culcare, de pildă, folosea trei busole. Una ca să nimerească scara, alta ca să găsească uşa, şi în sfîrşit a treia pentru a da de pat.

Cireşel, aflîndu-se în trecere prin faţa camerei detectivu­lui, îl zări împreună cu cîinele, întinşi pe duşumea, cît erau de lungi. Aveau în faţa nasului o busolă şi discutau cu aprindere.

– Ce faceţi acolo? Nu cumva căutaţi găurile din covor prin care ar fi putut fugi prizonierii?

– A, nu! îmi caut patul,  domnule  viconte.  Neiniţiaţii reuşesc în general să-şi găsească patul cu ochiul liber, dar acesta nefiind un procedeu ştiinţific, un detectiv care se respectă nu poate recurge la el. Conştiinţa mea profesională îmi dictează, aşadar, să folosesc aparate şi instrumente dintre cele mai perfecţionate. Busola, precum ştiţi, este înzestrată cu un
ac magnetic care arată totdeauna nordul. Ei bine, îndreptîndu-mă în această direcţie, voi da negreşit peste pat.

Întîmplarea făcu însă ca îndreptîndu-se în direcţia indi­cată de acul magnetic să nimerească cu capul în oglinda du­lapului care, în urma acestui dur contact, se prefăcu în ţăn­dări. Adulmici îşi reteză coada într-un ciob şi rămase cu un ciot de coadă...

– Se vede că am calculat cu inexactitate, – mormăi Morcovely.

– Se vede că am calculat cu multe prea multă inexac­titate, – scheună Adulmici jalnic.

– Să încercăm să aflăm pe alte căi.

– Să încercăm cît mai multe căi, dar dacă se poate să nu ducă la oglinzi!

Mister Morcovely lăsă de o parte busola şi luă o lunetă de mare distanţă. O duse la ochi şi începu să cerceteze, marinăreşte, în dreapta şi în stînga.

– Ce vezi, şefule? întrebă Adulmici.

– Văd o fereastră... e închisă... are perdele roşii... şi cîte patrusprezece geamuri de o parte şi de alta.

– Asta e o descoperire foarte importantă – exclamă Adulmici. Paişpe' cu paişpe' fac douăş'opt.  Dacă mergem în direcţia aceea putem care va să zică să ne facem douăş'opt de tăieturi, iar în ceea ce mă priveşte, nu ştiu zău, ce mi-ar mai rămîne din coadă.

Morcovely îşi îndreptă luneta în altă parte.

– Ce mai vezi, şefule? întrebă cîinele îngrijorat.

– Văd o construcţie din fier forjat, foarte curioasă, ce se sprijină pe trei picioare înmănunchiate într-un inel de fier. Deasupra are un acoperiş alb, după cît se pare, smălţuit.

Adulmici rămase înmărmurit de perspicacitatea stăpînului său.

– Şefule – zise el – dacă nu mă înşel, nimeni n-a des­coperit pînă în clipa de faţă acoperişuri smălţuite.

– Bucură-te, noi sîntem primii, – zise Morcovely. Un bun detectiv, dragul meu, trebuie să ştie să descopere cît mai multe mistere într-un simplu dormitor.

Se îndreptară cu multă băgare de seamă spre ciudata con­strucţie de fier forjat, cu acoperiş smălţuit, nu înainte însă de a fi lipit urechea de pămînt ca să se convingă că nu-i pîndeşte nicio primejdie, că nu se aude niciun tropăit de cal.

După vreo zece paşi, ajunseră lîngă obiectiv. Mai făcură un pas şi se adăpostiră sub misteriosul acoperiş care, dintr-o-dată însă, li se prăbuşi în cap. Dar nedumerirea celor doi ajunse la culme cînd se pomeniră brusc sub o cascadă sau un duş rece ca gheaţa. Încremeniră. Rămaseră aşa, nemişcaţi, de frica altor necazuri, sub torentul de apă ce le şiroia pe umeri, pe ceafă şi se prelingea sub veste, pe spinare.

– Mi se pare – bombăni Morcovely, indignat – că e vorba de un lighean.

– Şi mie mi se pare – adăugă Adulmici – că e vorba de un lighean cu multă, multă apă pregătită pentru spălatul de dimineaţă.

Ajutat de credinciosul său asistent, mister Morcovely se ridică. Descoperi de data asta fără multă greutate patul, la o distanţă nu mai mare de un metru jumătate şi se îndreptă spre el, plin de demnitate, pradă unor reflecţii adînci :

– În meseria noastră trebuie să înfrunţi multe pericole... Dar ai şi satisfacţii... Iată, am făcut zob oglinda, mi s-a vărsat ligheanul cu apă în cap, în schimb am găsit patul.

– Da, ne-am spălat bine, bine, la cap – completă cîinele, care, mai puţin norocos decît stăpînul său, fu nevoit să doarmă pe un preş, cu capul rezemat de pantofii uzi ai detectivului.

Morcovely sforăi toată noaptea şi se trezi odată cu pri­mele raze de soare.

– Ei, Adulmici,  băiatule – îl fluieră  el prietenos – la treabă!

– Sunt gata, stăpîne – mîrîi cîinele şi dintr-un salt se şi propti în ciotul de coadă ce-i mai rămăsese după nefericita păţanie cu oglinda.

Nu se putură spăla pe faţă deoarece în lighean nu mai era niciun strop de apă.

Adulmici se mulţumi să se lingă niţel pe bot, apoi îşi plimbă limba şi pe faţa stăpînului.

Coborîră pe urmă în grădină şi, fără să-şi mai piardă vre­mea, începură investigaţiile pentru descoperirea evadaţilor. Detectivul scoase din buzunar un săculeţ plin cu numere – nouăzeci, ca la loterie – şi îi ceru cîinelui să tragă unul. Adulmici vîrî laba în săculeţ şi scoase numărul şapte.

– Trebuie să facem şapte paşi la dreapta – tălmăci de­tectivul după cîteva minute de cugetare.

Făcură şapte paşi la dreapta şi nimeriră într-o tufă de ur­zici. Adulmici îşi urzică biata rămăşiţă de coadă, iar detectivul nasul, care se băşică îndată şi deveni roşu ca un ardei iute

– Trebuie să fie o greşeală pe undeva – mormăi el.

– Trebuie să fi fost multe, multe greşeli – aprobă trist cîinele.

Să încercăm alt număr...

– Să încercăm cît mai multe numere.

La o a doua tragere ieşi numărul douăzeci şi opt, de unde mister Morcovely trase concluzia că trebuie să facă douăzeci şi opt de paşi la stînga.

Detectivul numără exact douăzeci şi opt de paşi şi se trezi exact în bazinul cu peştişorii de aur.

– Ajutor! Mă înec! ţipă celebrul detectiv particular.

– Îndată, şefule! Adulmici se înfiinţă numaidecît şi, să­rind în bazin, îl apucă cu dinţii de guler, îl scoase afară din apă şi îl aşeză pe marginea bazinului, la zvîntat.

– Am făcut o descoperire importantă – cugetă cu glas tare Morcovely.     

– Foarte, foarte importantă – confirmă Adulmici. Dar oarecum umedă.

– Sunt convins că prizonierii au fugit spre bazin. Pariez unu contra o mie!

– Mda, or fi săpat o galerie pe dedesubtul bazinului – îşi dădu cu părerea şi asistentul.

Trimiseră după Pătlăgică şi-i puseră în vedere să ia mă­suri ca să se sape sub bazin: serioase temeiuri îi făceau să creadă că prizonierii evadaseră pe acolo.

Cu toate temeiurile, Pătlăgică refuză categoric să dărîme bazinul. Îşi exprimă părerea că evadaţii aleseseră o cale mai uşoară şi-l rugă pe mister Morcovely să-şi îndrepte cercetările în altă direcţie.

Morcovely clătină jignit din cap :

– Iată răsplata strădaniilor mele. Sunt ud leoarcă, fac o baie după alta, fără voia mea, şi autorităţile locale, în loc să-mi dea concursul, îmi pun beţe în roate...

Din fericire, Cireşel tocmai trecea pe acolo, ca din întîmplare, şi detectivul îl rugă să-1 lămurească dacă nu cumva în afara gangului de sub havuzul cu peştişori mai există, even­tual, vreo altă ieşire din parc.

– Desigur – răspunse băiatul – poarta principală.

Mister Morcovely chibzui o clipă şi ajunse la concluzia că ideea nu e de lepădat. Mulţumi călduros vicontelui şi se îndreptă spre poarta principală, urmat de Adulmici care îşi scutura cu înverşunare spinarea de apă. Cireşel se ţinu după ei, ca şi cum ar fi fost extrem de cu­rios să vadă la treabă două celebrităţi, iar cînd îi zări ieşind din parc şi apucînd-o pe cărăruia dinspre pădure, îşi vîrî două degete în gură şi fluieră ascuţit. Morcovely se întoarse brusc :

– Pe mine mă fluieraţi?

– Nicidecum, domnule detectiv. Am dat de ştire unei vră­bii că i-am presărat porţia de firimituri pe prag .

– Ce suflet bun aveţi, domnule viconte, – se înclină mister Morcovely şi îşi văzu de drum.

Şuieratul lui Cireşel fu urmat de altul mai depărtat şi înăbuşit, apoi de foşnetul unui tufiş chiar lîngă detectiv, în marginea pădurii. Cireşel zîmbi: băieţii săi vegheau. Îi înşti­inţase din timp de sosirea lui mister Morcovely şi pregătiseră un mic plan de bătălie.

Detectivul zări şi el mişcîndu-se tufişul şi se aruncă la pămînt. Adulmici făcu şi el acelaşi lucru şi amîndoi îşi ţinură răsuflarea.

– Suntem împresuraţi, şopti detectivul scuipînd ţărîna ce-i intrase în gură.

– Mai mult decît împresuraţi, repetă şi cîinele cu su­fletul la gură.

– Misiunea noastră devine din ce în ce mai primejdi­oasă. Trebuie însă să-i găsim pe evadaţi, cu orice preţ.

– Trebuie să găsim mulţi, cît mai mulţi evadaţi.

Morcovely se strădui să-şi facă ordine în gînduri, ca să poată judeca mai bine situaţia, apoi, cu ajutorul unei lunete de vînătoare, începu să cerceteze tufişul.

– Nu mai e nimeni  –  observă  el,  revenindu-şi  din spaimă – piraţii au bătut în retragere.

– Piraţii? se miră Adulmici. Ce piraţi? Avem de-a face cu piraţi?

– Bineînţeles! îl repezi Morcovely. Cine dacă nu piraţii se furişează astfel prin tufişuri şi mişcă frunzişul atît de tainic şi misterios? Ascultă-mă pe mine: avem de-a-face cu o bandă înfiorătoare de piraţi... Nu ne rămîne altceva de făcut decît să ne ţinem de urmele lor. Ne vor călăuzi, metru cu metru, spre bîrlogul evadaţilor.

Raţionamentul acesta atît de fin stîrni în cîine o neţăr­murită admiraţie.

Între timp piraţii băteau în retragere, strecurîndu-se prin­tre tufişurile foşnitoare. La drept vorbind, piraţii nici nu se ză­reau, numai tufişurile se clătinau, din ce în ce mai departe, unul după altul. Morcovely ştia însă că îndărătul lor piraţii îşi camuflează retragerea ruşinoasă. Numai acesta putea fi moti­vul pentru care nu se arătau în cîmp liber (de fapt, mai era un motiv, o să-l vedeţi mai departe).

După vreo sută de metri, drumeagul intra drept în pădure. Morcovely şi Adulmici se avîntară într-acolo şi după încă cîţiva paşi, urmînd o potecuţă, poposiră la umbra unui stejar stufos ca să-şi mai tragă sufletul şi să rumege un plan de acţiune. Detectivul scoase din sacul său cu instrumente un micros­cop şi începu să examineze cu atenţie colbul de pe cărare.

– Nicio urmă, şefule? întrebă nerăbdător Adulmici..

– Nicio urmă.

În aceeaşi clipă se auzi un fluierat prelung, urmat de un ţipăt prelung, înăbuşit:

– Oooh! Oooh!

Morcovely şi Adulmici se aruncară la pămînt. Ţipătul se repetă de două-trei ori. Nu mai încăpea îndoială. Piraţii sem­nalizau între ei.

– Suntem în primejdie, constată Morcovely fără să cuteze a clipi măcar.

– Suntem în mare, mare primejdie, scînci ca un ecou stins cîinele.

– Piraţii au efectuat o retragere strategică şi au de gînd să iniţieze o manevră de încercuire ca să ne lovească pe la spate. Ţine săculeţul pregătit. Cum îi vezi le arunci piperul în ochi, iar eu o să-i capturez cu plasa.

– Planul e foarte îndrăzneţ – zise Adulmici cu admira­ţie – am auzit însă că piraţii sînt înarmaţi cu tunuri. Aşa că ce ne facem, dacă după ce-i înhăţăm vor fugi, împroşcîndu-ne cu obuze şi ghiulele?

– Mii de draci, la  asta nu  m-arn  gîndit – recunoscu Morcovely.

– Eu cred – propuse cîinele, dînd din coadă de bucurie că a izbutit să-l pună în încurcătură pe renumitul detectiv particular – eu cred că am putea folosi metoda „iepurele şi vînătorul".

– Adică?

– E o metodă folosită în străinătate pentru prinderea ie­purilor. Se leagă o frînghie între doi copaci, acolo unde se bănuieşte că va trece iepurele peste zi. Lîngă frînghie, la ve­dere, se pune o custură de cuţit anume ales ca să nu taie. Cînd iepurele fugărit de vînător ajunge la frînghie strigă : „Drace!" Zărind însă cuţitul răsuflă uşurat: „Slavă domnului – zice – am cu ce s-o tai"... Dar cuţitul are lama tocita, aşa că iepurele se chinuieşte zadarnic şi în timp ce asudă, scrîşneşte din dinţi, blestemă şi înjură pentru că nu poate tăia frînghia, vî­nătorul se repede la el şi-l înhaţă.

– E o metodă dibace – admise Morcovely – dar din nenorocire nu am la mine niciun cuţit şi nici măcar un briceag care să nu taie, am în schimb lame de prima calitate, marcă spaniolă, dar din păcate nu le putem folosi pentru că îmi lip­seşte frînghia.

– Atunci nu-i nimic de făcut, încheie abătut Adulmici. În clipa aceea le atrase atenţia un glas înăbuşit ce se au­zea la doi paşi de ei :

– Mister Morcovely! Mister Morcovely!

– Un glas de femeie, – constată detectivul în culmea mirării.

– Mister Morcovely, mister  Morcovely! continuă  să-1 cheme cu disperare glasul.

Adulmici îşi îngădui o observaţie personală :

– După părerea mea este vorba de o femeie în pericol. Poate că se află în mîinile piraţilor ca ostatecă. Cred că tre­buie să facem tot posibilul şi imposibilul să o scăpăm.

– Exclus, zise Morcovely, sîcîit de insistenţa cîinelui său. Trebuie să prindem evadaţii, nu  să ajutăm să evadeze prizonierii. Am fost angajaţi pentru o sarcină precisă şi nu putem face contrariul lucrurilor pentru care suntem plătiţi. Între timp, glasul continua să se tînguie sfîşietor :

– Mister Morcovely! Ajutaţi-mă, vă implor! Ajutaţi-mă!

,,O femeie îmi cere ajutor şi eu o refuz, îmi văd nepăsă­tor de drum?... Dar ce naiba am în loc de inimă?" se întrebă el şi, îngrijorat la culme, se pipăi în partea stîngă sub vestă. Răsuflă uşurat, simţind bătăile accelerate ale inimii. Glasul se depărta spre nord. În aceeaşi direcţie se agitau puternic tufişurile şi răzbăteau dintr-acolo dupăituri de paşi, icneli şi zgomote de corpuri buşite, ca într-o luptă aprigă dar surdă.

Morcovely sări în picioare şi, urmat de Adulmici, se nă­pusti spre nord, cu ochii ţintă la busolă.

Deodată, din spatele lor izbucni un rîs nestăpînit. Morcovely se opri din fugă, se întoarse indignat spre necunoscutul ce rîdea şi-i strigă cu un ton de demnitate ofensată :

– Rîzi! Rîzi, pirat infam! Dar ţine minte: cine rîde laurmă, rîde mai bine.

Piratul mai hohoti un timp, apoi se înecă şi începu să tu­şească.

Bobuleţ – fiul lui Fasole Peticarul – căci el era „pira­tul" – primise pe neaşteptate un pumn zdravăn la ceafă de la Ridichiuţa şi asta îi transformase rîsul în tuse.

– Încetează odată! Vrei să strici totul, tocmai acum cînd s-a lăsat tras pe sfoară? îl dojeni fata.

Bobuleţ îşi îndesă batista în gură şi continuă să rîdă pe înfundate.

– Idiotul, crede că suntem piraţi! se scuză el.

– Hai – îi porunci scurt Ridichiuţa – să nu-1 scăpăm din ochi.

Morcovely şi Adulmici goneau spre miazănoapte, ţinîndu-se mereu după zgomotele acelea – fugăreală, icneli, trîntă înăbuşită – ce răzbăteau din tufişuri. De fapt acest tărăboi îl făceau alţi doi copii, Roşculeţ şi Cartofioara, prefăcîndu-se că se bat între ei. Cartofioara se oprea din cînd în cînd şi, pentru ca mister Morcovely să nu le piardă urma, ţipa cu glăsciorul înecat :   

 – Ajutor! Ajutor, domnule  detectiv.  Scăpaţi-mă din gheara piraţilor!

Copiii urmăreau să-i atragă pe cei doi cît mai departe de peştera în care se adăposteau Cepelică şi ceilalţi prieteni ai noştri, lucru ce le reuşi  pe deplin. Planul lor nu se mărginea însă numai la atît, şi de acest lucru îşi dădu seama în cele din urmă mister Morcovely, ba chiar şi Adulmici şi încă – ce nepoliteţe! – înaintea stăpînului său. Căci chiar în clipa cînd urmărirea ajunsese în acea fază care-1 îndreptăţea să creadă că peste o clipă, două, le va servi piraţilor o lecţie exemplară, i se întîmplă ceva cu totul şi cu totul neobişnuit.

– Cerule, zbor! atît mai avu timp să strige şi se pomeni săltat în vîrful unui stejar. Era o capcană ingenios construită, care după ce-1 înlănţuise de mijloc, îl smucise în sus şi-l expediase în copac, unde rămăsese agăţat de o creangă, ca un salam.

Morcovely, rămas în urmă cu cîţiva paşi, remarcă dis­pariţia credinciosului său asistent abia la prima cotitură a cărăruiei.

– Adulmici! îl chemă el.

Niciun răspuns.

– Precis că iar s-a oprit din drum ca să fugărească vreun iepure. Cîinele ăsta îşi face de cap! De zece ani de cînd e în serviciul meu n-am izbutit să-1 dezbăr de această uşuratică înclinaţie spre distracţii.

Neauzind nicio mişcare îl chemă din nou

– Adulmici! Adulmici!

– Aici sunt,  stăpîne,  îi răspunse o voce  miorlăită, aproape de nerecunoscut.

Glasul părea că vine de undeva de sus. Detectivul îşi ri­dică privirea şi, printre ramurile stejarului, agăţat de creanga cea mai de sus, îl zări pe Adulmici.

– Ce te-a apucat? îl întrebă el supărat. Crezi că e mo­mentul potrivit să te caţări în copaci? Îţi arde de joacă? Fă bine şi dă-te jos imediat. Ce? Crezi că piraţii ne-au dat întîlnire? Dacă le pierdem urma, cine o să le mai smulgă din gheare frumoasa prizonieră?

– Stăpîne, dă-mi voie să-ţi explic, – îl rugă cu lacrimi în ochi Adulmici, încercînd zadarnic să scape din strînsoarea laţului.

– N-ai ce să-mi explici, urmă mister Morcovely. În­ţeleg eu şi fără minciunile tale că nu-ţi place vînătoarea de piraţi şi preferi să fugăreşti veveriţele prin copaci. Dar eu sunt un detectiv serios, cel mai renumit din Europa şi chiar din America, şi nu pot ţine în serviciul meu un măscărici şi un maimuţoi care nu poate vedea un pom fără să se caţăre în el. Frumos îţi sade, n-am ce zice, ca asistent al unui detectiv ca mine. Ajunge! M-am săturat: eşti concediat!

– Stăpîne, stăpîne, numai o vorbă!

– Poţi să trăncăneşti  pînă ţi s-or înţepeni fălcile, tot nu te mai ascult. Am altceva mai bun de făcut. Eu îmi îndepli­nesc o misiune şi nimic în lume nu mă va opri din drum. Rămîi cu bine, Adulmici. Îţi urez să te apuci de o meserie mai ve­selă şi să dai peste un stăpîn mai puţin sever. Iar mie însumi îmi urez să-mi găsesc un asistent mai serios. De altfel, chiar ieri am întîlnit în parcul castelului un dulău pe gustul meu: cinstit, modest şi demn. Sunt sigur că nici prin gînd nu-i trece să-şi pună minţile cu omizile din scoarţa stejarilor. Şi acum, adio, cîine necredincios.

Bietul Adulmici, profund jignit de cele auzite şi mîhnit din cale afară, izbucni în plîns :

– Stăpîne, stăpîne, bagă de  seamă să n-o păţeşti ca mine.

– Uu! Mă faci să mă strîmb de rîs. De cînd sunt nu m-am căţărat în copaci şi nu exemplul tău o să mă facă să-mi ne­glijez meseria, ca să strîng în braţe trunchiurile de stejar.

Dar nu isprăvi bine această tiradă, că mister Morcovely se şi simţi apucat de brîu şi strîns de-şi pierdu răsuflarea; mai auzi pocnetul unui resort declanşat şi se pomeni zburînd prin­tre ramurile copacilor. Observă, din zbor, că plutea spre acelaşi copac în care atîrna Adulmici. Iar cînd se produse ateri­zarea forţată îşi dădu seama că se află agăţat la numai două palme de coada cîinelui său şi că în jurul mijlocului are pe­trecută o funie groasă.

– Ei, v-am spus eu? se smiorcăi cîinele.

Mister Morcovely făcu eforturi desperate să-şi păstreze demnitatea în această dificilă situaţie.

– N-ai suflat un cuvînt, deşi ar fi fost de datoria ta să mă previi că sunt pe punctul să cad într-o cursă, în loc să mă zăpăceşti cu trăncăneala ta.

Adulmici îşi muşcă limba să nu-i răspundă vreo obrăz­nicie. Înţelegea prea bine în ce stare sufletească se afla stăpînul său şi nu voia să-1 mai necăjească şi el.

– Iată-ne aşadar prinşi  în laţ, constată  Morcovely. Acum trebuie să chibzuim cum să facem să scăpăm de aici.

– Asta n-o să fie prea uşor, – se auzi un glăscior piţi­găiat la picioarele lor.

– Oh – tresări  Morcovely – dar  acesta e glasul fru­moasei prizoniere.

Privi în jos, aşteptîndu-se să zărească o bandă de corsari înspăimîntători, cu cuţitul în dinţi, iar în mijlocul lor o gin­gaşă prinţesă, scăldată în lacrimi. Cînd colo nu văzu decît un pumn de copii ce se tăvăleau de rîs.          

– Ridichiuţa, Cartofioara, Bobuleţ şi Roşculeţ se prinseră roată de mîini şi porniră o horă îndrăcită în jurul stejarului :

– Foaie verde, iac-aşa! Bine-mi, pare, ha, ha-ha! Cum le-am mai venit de hac! Detectivii-s în copac!!

– Ar putea binevoi domniile voastre – începu detecti­vul grav – să ne explice ce rost are gluma asta?

– Noi nu suntem domni – pufni Bobuleţ – noi. Suntem piraţi.

– Şi noi prinţese prizoniere.

– Daţi-mă jos imediat, altfel voi fi nevoit să iau măsuri severe.

– Vom lua multe măsuri severe – adăugă cîinele, zburlindu-se şi dînd furios din ciotul de coadă.

– N-aş crede că puteţi lua prea multe măsuri şi nici prea severe, cît timp o să rămîneţi agăţaţi acolo ca nişte crenvurşti, – rîse Ridichiuţa.

– Mai ales că, fiţi convinşi, vom face tot posibilul să vă lăsăm aşa cît se poate de mult, – adause Roşculeţ.

Mister Morcovely tăcu, nemaiştiind ce să spună. Situa­ţia era gravă, dar bine cel puţin că era lămurită.

– Situaţia mi se pare limpede, îi şopti lui Adulmici.

– Foarte, foarte limpede, aprobă cu tristeţe Adulmici.

– Suntem prizonierii unei bande de copii, – urmă de­tectivul. Ce ruşine, ce palmă pentru mine! Unde mai pui că-i vorba, fără doar şi poate, de nişte copii plătiţi de fugari ca să ne atragă într-o cursă.

– E vorba, fără doar şi poate, de copii plătiţi, întări cîinele. Mă  miră numai  cu cîtă dibăcie  au pregătit  cap cana asta.

Adulmici s-ar fi mirat fără îndoială şi mai mult dacă ar fi ştiut că însuşi Cireşel, cu mîinile lui, făcuse capcana. Vicontele citise o mulţime de cărţi cu aventuri vînătoreşti, în care era descris felul cum se prind diferite fiare, aşa că hotărîse să ducă la bun sfîrşit această treabă, fără să mai ceară, ca de obicei, ajutorul lui Cepelică. Ascuns după un mărăciniş, urmărise întreaga scenă şi era mulţumit de opera lui.

– Iată doi inamici scoşi deocamdată din ring, îşi zise el, frecîndu-şi bucuros mîinile şi se întoarse acasă.

Ridichiuţa împreună cu ceilalţi alergară la peşteră ca să-i povestească cele întîmplate lui Cepelică. Înăuntru nu găsiră însă nici ţipenie de om. Peştera era pustie, iar cenuşa din vatră se răcise: de cel puţin două zile nu mai aprinsese ni­meni focul.

Gianni Rodari