Unde Mazăre salvează, fără să vrea, viaţa cavalerului
Domnul Mazăre
se trezi în întuneric şi crezu că a fost spînzurat.
„Am murit, –
îi trecu prin minte. Şi fără îndoială că mă aflu în iad... Mă miră numai că e
aşa puţin foc pe aici. Adică, la drept vorbind, nu e deloc. Ciudat: un iad
atît de întunecos, fără smoală şi pucioasă aprinsă... E imposibil..."
In aceeaşi
clipă, scrîşnetul unei chei ce se învîrtea în broască şi scîrţîitul balamalelor
îl făcu să se dezmeticească de-a binelea. Va să zică nu murise. Era la
închisoare. Îngrozit de această neaşteptată descoperire se pitula într-un
ungher, aşteptînd să se ivească în pragul uşii călăul însoţit de Lămîiaşi. Lămîiaşii apărură într-adevăr, dar
în mijlocul lor nu se găsea călăul cel fioros, ci... cavalerul Pătlăgică în
persoană, legat fedeleş, ca un salam de iarnă. În virtutea obişnuinţei, domnul
Mazăre sări în picioare şi se pregăti să-i iasă în întîmpinare, dar se opri
locului.
,,Ce-mi veni?
Acum doar e puşcăriaş ca şi mine..." Şi deşi nu-i mai rămăsese nici urmă
de simpatie pentru cavaler i se adresă cu bunăvoinţă :
- Aşadar, aţi
fost arestat şi dumneavoastră.
- Arestat? Zi
mai bine că m-au condamnat la moarte. Voi fi spînzurat mîine în zori, după
dumneata. Sau poate nu stii că asta-i celula osîndiţilor. Avocatul îl ascultă
buimăcit.
- Prinţul
Lămîie – continuă Pătlăgică – şi-a ieşit din sărite că nu poate să-i dea de cap
poveştii ăleia. Ştii ce-a făcut? M-a învinuit în faţa conteselor că eu însumi
aş fi capul complotului urzit împotriva castelului şi m-a osîndit la
spînzurătoare.
Domnul Mazăre
nu ştia dacă să se bucure sau să-l compătimească. În cele din urmă, îl bătu cu
palma peste genunchi :
- Curaj,
domnule cavaler! Nu vă pierdeţi firea! Vom muri împreună...
- Slabă
mîngîiere – scînci Pătlăgică. Totuşi, îngăduie-mi acum, în pragul morţii, să-ţi
cer iertare că nu te-am sprijinit îndeajuns în timpul interogatoriului. Înţelegi
dumneata, era în joc capul meu...
- Eh, ce-a
fost a fost, să nu mai dezgropăm morţii, zise Mazăre împăciuitor. Acu' sîntem
tovarăşi de suferinţă. Mai bine să încercăm să ne ajutăm unul pe altul.
- Sunt de
aceeaşi părere, – răsuflă uşurat Pătlăgică. Mă bucur din inimă că nu-mi porţi
pică.
Scoase din
buzunar o felie de tort şi o împărţi frăţeşte cu domnul Mazăre, care faţă cu
atare mărinimie se holba năuc, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
- E tot ce
mi-au mai lăsat – oftă Pătlăgică, dînd din cap cu tristeţe.
- Eh, aşa-i
viaţa, ca un scrînciob – filozofă Mazăre – cînd te saltă, cînd te coboară. Pînă
mai ieri tăiaţi şi spînzuraţi în tot castelul şi acum aţi ajuns un biet
prizonier.
Cavalerul
mesteca tortul în tăcere.
- Ştii – zise
el într-un tîrziu – mai că-mi pare bine că Cepelică m-a dus de nas. Zău, în
fond e un puşti isteţ şi cumsecade. Şi tot ce-a făcut a făcut doar ca să-i
ajute pe sărmanii oameni.
- Asta aşa e –
aprobă domnul Mazăre.
- Cine ştie –
suspină Pătlăgică – cine ştie unde se ascund acum bieţii evadaţi? Crede-mă, aş
vrea din suflet să pot face ceva pentru ei.
- Şi cam
ce-aţi putea face în situaţia în care vă aflaţi?
- Ai
dreptate... Chiar că nu ştiu.
- Nici eu,
destăinui Mazăre care, văzînd că Pătlăgică se poartă atît de prietenos, deveni
vorbăreţ. Habar n-am... De altfel nici nu ştiu unde se află. Ştiu doar unde e
ascunsă casa lui Dovleac.
La auzul
acestor cuvinte, inima cavalerului încetă să mai bată.
„Pătlăgică –
îşi zise el – fii atent la ce trăncăneşte dobitocul ăsta... poate mai există
vreo portiţă de scăpare pentru tine."
- Ştii
într-adevăr? întrebă el cu voce sugrumată.
- Sigur că
ştiu, dar n-o să divulg niciodată secretul. Nu vreau să mai aduc vreo belea pe
capul bieţilor oameni.
- Aceste
sentimente îţi fac cinste, domnule avocat. Dacă aş şti, nici eu n-aş da ceva în
vileag... N-aş vrea pentru nimic în lume ca sărmanii de ei să mai pătimească
din vina mea.
– Dacă-i aşa –
zise domnul Mazăre emoţionat – daţi-mi voie, sînt fericit să vă strîng mîna.
Pătlăgică îi
întinse mîna şi şi-o lăsă strînsă îndelung. Domnul Mazăre capătă brusc o
nemaipomenită mîncărime de limbă.
- Nici nu vă
puteţi închipui – zise el înveselit – cît de aproape de castel se află
căsuţa... Şi noi eram atît de proşti, că nici nu ne dădea prin minte.
- Da? În ce
loc anume? întrebă Pătlăgică cu un ton nepăsător.
- Dumneavoastră
îndrăznesc să vă spun, domnule cavaler, mîine veţi muri o dată cu mine şi
amîndoi vom duce secretul în mormînt.
- Desigur –
lacrimă Pătlăgică – mîine în
zori adio viaţă, iar cenuşa noastră
va fi risipită în cele patru vînturi.
Domnul Mazăre
se lipi cît putu de strîns de tovarăşul lui de ştreang şi-i şopti la ureche :
– Căsuţa lui
moş Dovleac este ascunsă în pădure şi e dată în grija domnului Afină.
Pătlăgică îl
lăsă să spună tot ce avea de spus apoi îl apucă de mînă şi i-o strînse călduros
:
- Dragul meu
prieten, îţi mulţumesc din toată inima că mi-ai încredinţat această taină
importantă. Pur şi simplu mi-ai salvat viaţa.
- Eu? V-am
salvat viaţa? Vă arde de glume?
- Cîtuşi de
puţin, – răspunse Pătlăgică ridicîndu-se în picioare.
Se duse apoi
la uşă şi bătu cu pumnii în ea pînă ce Lămîiaşii veniră s-o deschidă.
– Conduceţi-mă
de îndată la prinţul Lămîie – porunci el semeţ, cu obişnuitul lui ton obraznic.
Am să-i fac destăinuiri importante.
Cavalerul îi
povesti prinţului tot ce aflase. Prinţul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
Hotărîră
să meargă chiar a doua zi, imediat după execuţia domnului Mazăre, să ridice
căsuţa din pădure.
Gianni Rodari
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu