În Republica, Platon arată că tirania se naşte, de
regulă, din democraţie. Din punct de vedere istoric, acest proces a avut loc în
trei moduri destul de diferite. Dar înainte de a descrie aceste tipare de
schimbare socială, să clarificăm cu precizie ceea ce înţelegem prin
“democraţie”.
Reflectînd la întrebarea “Cine ar trebui să conducă”, un
democrat dă următorul răspuns: “majoritatea cetăţenilor, egali din punct de
vedere politic, fie în persoană, fie prin intermediul reprezentanţilor lor.” Cu
alte cuvinte, egalitatea şi regula majorităţii reprezintă cele două principii
fundamentale ale democraţiei. O democraţie poate fi sau liberală sau
controlată.
Liberalismul autentic este răspunsul la o întrebare cu totul
diferită: Cum ar trebui să fie exercitată guvernarea? Răspunsul acestuia este:
indiferent cine se află la conducere, guvernarea trebuie să fie efectuată în
aşa fel încît fiecare persoană să se bucure de cel mai înalt grad de libertate
compatibil cu binele comun. Acest lucru înseamnă că o monarhie absolută ar putea
fi liberală (însă nu şi democratică), iar o democraţie ar putea fi totalitară,
intolerantă şi tiranică, cu o majoritate care să persecute în mod brutal
minorităţile. (Folosim, desigur, termenul de “liberal” în sensul acceptat la
nivel mondial şi nu în sens american, unde, începînd cu New Deal, a fost
complet pervertit.)
Cum se întîmplă că o democraţie, chiar şi una iniţial
liberală, se transformă într-o tiranie totalitară? Aşa cum am spus la început,
există trei căi prin care se produce această dezvoltare şi în fiecare dintre
cazuri natura acestei evoluţii este “organică”. Tirania se va dezvolta din
însăşi natura democraţiei, chiar şi a uneia liberale, mărul de la bun început
ascunde un vierme: libertatea şi egalitatea nu sînt compatibile, se exclud reciproc.
Egalitatea nu există în natură şi, prin urmare, poate fi instituită numai prin
forţă. Dacă ar fi să dorim instaurarea egalităţii geografice ar trebui să
dinamităm munţii şi să umplem văile. Pentru a obţine un gard viu uniform
trebuie să utilizăm foarfecele. Pentru a atinge niveluri
educaţionale egale într-o şcoală ar trebui să facem presiuni asupra
unor elevi să muncească suplimentar din greu, şi, în acelaşi timp, să-i ţinem
în loc pe alţii.
Prima cale către tirania totalitară (deşi nu cea mai frecvent
utilizată) este răsturnarea prin forţă a democraţiei liberale printr-o mişcare
revoluţionară, de regulă un partid care pledează pentru tiranie, dar care nu
obţine sprijinul popular necesar pentru cîştigarea unor alegeri libere.
Condiţiile pentru apariţia acestui tip de violenţă sînt pregătite cînd
partidele existente reprezintă filosofii atît de diferite încît devine
imposibil dialogul şi compromisul. Clausewitz spunea că războaiele reprezintă
continuarea diplomaţiei prin alte mijloace, iar în naţiunile divizate ideologic
revoluţiile reprezintă într-adevar continuarea parlamentarismului cu alte
mijloace. Rezultatul este o conducere absolutistă a unui “partid” unic care,
chiar după dobîndirea controlului complet al puterii s-ar putea numi în
continuare partid, referindu-se astfel la trecutul său parlamentar, pe cînd
reprezenta una dintre facţiunile dietei.
Un caz tipic este Revoluţia din Octombrie, 1917. Aripa
bolşevică a Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Rusia nu ar fi putut
cîştiga alegerile în republica democratică a lui Alexander Kerenski şi, prin
urmare, au organizat o lovitură de stat cu ajutorul unei armate învinse şi puse
pe jaf şi, în acest fel, au instaurat o dură tiranie socialistă. Multe
democraţii liberale sînt slăbite de luptele între partide într-o aşa măsură
încît organizaţiile revoluţionare pot acapara cu uşurinţă puterea şi, uneori,
cetăţenii, cel puţin pentru un timp, vor părea mulţumiţi de apariţia cuiva care
poate pune capăt haosului. În Italia, Marcia su Roma – Marşul asupra Romei – al
fasciştilor i-a adus pe aceştia în poziţia de conducători ai ţării. Mussolini,
un socialist vechi, învăţase tehnica de cucerire a puterii politice de la
prietenii săi din Internaţionala Socialistă şi, deloc surprinzător, Italia
fascistă va fi a doua putere europeană, după Marea Britanie laburistă (şi cu
mult înainte de Statele Unite ale Americii) care să recunoască regimul
sovietic.
A doua cale către tirania totalitară este reprezentată de
“alegerile libere”. Se poate întîmpla ca un partid totalitar să devină foarte
popular şi să cîştige suficient de multe voturi astfel încît să devină în mod
legal şi democratic stăpînul unei ţări. Acest lucru s-a întîmplat în Germania
în 1932, atunci cînd nu mai puţin de 60% din electorat a votat pentru despotismul
totalitar: la fiecare doi naţional-socialişti era un internaţional-socialist
sub haina de comunist marxist şi un altul ceva mai puţin marxist, în
haina social-democrată. În aceste circumstanţe democraţia liberală era
condamnată pentru că nu mai deţinea majoritatea în Reichstag. Această evoluţie
ar fi putut fi oprită doar printr-o dictatură militară (aşa cum plănuia
generalul von Schleicher, ucis mai tîrziu de nazişti) sau prin readucerea pe
tron a Hohenzollern-ilor (cum plănuia Brüning). Totuşi, într-un cadru
democratic şi constituţional, naţional-socialiştii erau cei care aveau să
cîştige.
Cum au reuşit “naziştii” să cîştige? Raspunsul este simplu:
erau o mişcare de mase care lupta pentru majoritate parlamentară, şi-au ales o
serie de minorităţi nepopulare (cu cît mai puţin numeroase, cu atît mai bine)
şi apoi au adunat sprijin popular împotriva acestora. Partidul
Naţional-Socialist al Muncitorilor era “o mişcare populară bazată pe ştiinţe
exacte” (cuvintele lui Hitler) care milita împotriva acelor cîţiva urîţi de
toţi: evrei, nobilime, bogaţi, clerul, artiştii moderni, “intelectualii” –
categorii care se suprapuneau frecvent – şi, în cele din urmă, împotriva
handicapaţilor mintal şi a ţiganilor. Naţional-socialismul a fost “revolta
legală” a omului comun împotriva celui ieşit din comun, a “poporului” (Volk)
împotriva grupurilor privilegiate şi, în consecinţă, invidiate şi urîte. Să ne
reamintim că Lenin, Mussolini şi Hitler au numit regimurile lor “democratice” –
demokratiya po novomu, democrazia organizzata, Deutsche Demokratie – însă
niciodată nu s-au gîndit să le numească “liberale” în sensul continental
(neamerican) al cuvîntului.
Carl Schmitt, la 93 de ani, a analizat această evoluţie
într-un eseu celebru intitulat “Revoluţia globală juridică”: acest soi de
revoluţie – Revoluţia Germană din 1933 – se produce prin vot şi se poate
întîmpla în orice ţară în care un partid totalitar cîştigă o majoritate
relativă sau absolută şi, astfel, preia guvernarea în mod “democratic”. Platon
a descris o astfel de procedură care se potriveşte cu fidelitatea unei copii
xerox tranziţiei constituţionale din Germania: apare un “lider popular” care se
dedică apărării intereselor “oamenilor simpli”, ale “omului obişnuit, decent”,
împotriva bogaţilor vicleni. Este foarte apreciat de către gloată care se
constituie astfel într-un corp de pază pentru protecţia sa şi, bineînţeles, a
intereselor “poporului”.
Excelent articol!
RăspundețiȘtergere