A cincea aventură pe mare
Acum, domnii mei, fiindcă tot mai avem timp să mai bem o sticlă,
vă voi povesti şi o altă întâmplare, foarte ciudată, petrecută cu câteva luni
înainte de ultima mea întoarcere în Europa.
Sultanul, căruia îi fusesem prezentat atât de către ambasadorii
Imperiului Romanic şi ai Imperiului Rus, cât şi de ambasadorul Franţei, m-a
folosit, trimiţându-mă la Cairo într-o misiune de mare importanţă şi de aşa
natură încât va trebui să rămână în vecii vecilor o taină.
Aşadar, am pornit pe uscat, cu mare pompă şi alai. Pe drum însă,
mi s-a ivit prilejul să-mi înmulţesc numărul slujitorilor cu vreo câţiva,
dintre cei mai folositori. De-abia mă îndepărtasem cu câteva mile de
Constantinopol, când văzui un om mărunt şi pirpiriu alergând în goana cea mai
mare peste câmpii. Omul avea, legate de fiecare picior, greutăţi de plumb cam
de câte cincizeci de livre fiecare.
Uimit de priveliştea aceasta, îl întrebai:
- Prietene, încotro alergi atât de repede? Şi de ce te împovărezi
la fugă cu asemenea greutăţi?
- Acum o jumătate de oră - îmi răspunse el - am plecat de la
Viena, unde am fost în slujba unui mare boier, pe care l-am părăsit chiar
astăzi. Am de gând să mă duc până la Constantinopol, pentru a-mi căuta un
stăpân. Mi-am pus greutăţile la picioare, ca să-mi mai potolesc puţin viteza,
de care acum nu am nevoie, căci moderata
durant,
cum zicea odinioară profesorul meu.
Mărturisesc că-mi plăcu acest Asahel. Aşa că îl întrebai dacă n-ar
fi dispus să intre în serviciul meu, iar el îmi răspunse că n-are nimic
împotrivă. Apoi am plecat mai departe, străbătând sumedenie de ţări şi oraşe.
Şi iată că nu departe de drumul nostru, pe o pajişte frumoasă,
dădurăm peste un alt om, care stătea neclintit, părând că doarme. De dormit,
însă, nu dormea, că îşi ţinea plecată urechea la pământ, ascultând cu atâta
luare-aminte de parcă ar fi dorit să-i audă pe locuitorii iadului celui din
afund.
- Ce asculţi acolo, prietene?
- Ascult aşa, ca să-mi treacă vremea, cum creşte iarba.
- Şi poţi s-o auzi?
- O, păi asta e o nimica toată!
- Dacă-i aşa, te iau în serviciul meu, prietene. Te pomeneşti că
vreodată vom avea ceva de ascultat.
Iar omul meu se ridică şi mă urmă.
Şi iarăşi, nu departe de locul acela, pe o movilă, se afla un
vânător, cu puşca la ochi, care trăgea în văzduhul albastru.
- Noroc, noroc, prietene vânător! Dar în ce tragi? Nu văd nimic
decât văzduh deşert şi albastru.
- O, nu fac decât să-mi încerc puşca asta nouă făcută la
Kuchenreuter. Tocmai colo, pe vârful catedralei din Strassbourg, era mai
adineauri o vrabie pe care am împuşcat-o.
Cine-mi cunoaşte patima pentru isprăvite ţintaşilor şi ale
vânătorilor, va pricepe lesne de ce nu i-am mai dat drumul minunatului ochitor.
Şi se înţelege de la sine că n-am cruţat nimic pentru a-l lua în serviciul meu.
Străbătând mai departe mai multe ţări şi oraşe, am ajuns în cele
din urmă şi pe lângă munţii Libanului. Aici, la marginea unei uriaşe păduri de
cedri, am întâlnit un om bondoc şi grosolan care, trăgea de un odgon aruncat pe
după întreaga pădure.
- Ce tragi, prietene? îl întrebai eu.
- Trebuie să iau lemne de construcţie, şi cum mi-am uitat securea
acasă, acum caut să mă descurc cum pot. Şi, spunând asta, omul trase şi doborî
în faţa mea, ca şi cum ar fi fost un braţ de păpuriş, întreaga pădure care se
întindea cam pe o milă pătrată. Ce-am făcut e lesne de bănuit. Nu l-aş fi
scăpat pe omul ăsta din mâini, chiar dacă aş fi fost silit să dau toată leafa
mea de ambasador.
Şi cum mergeam noi tot înainte, când am ajuns, în sfârşit, şi pe
pământul egiptean, s-a stârnit o vijelie atât de mare, încât m-am temut să nu
fiu smuls cu trăsură, cu cai, cu alai cu tot, şi aruncat în văzduh. La stânga
drumului nostru se vedeau înşiruite şapte mori de vânt, ale căror aripi se
învârteau atât de iute în jurul fuselor lor, încât nici vârtelniţa celor mai
iuţi torcătoare nu le-ar fi întrecut. Nu departe de acolo, pe dreapta drumului,
sta un om dolofan cam ca Sir John Falstaff, şi îşi astupa nara dreaptă cu
degetul arătător. Când a văzut însă ce greutăţi întâmpinăm noi şi cât de
amarnic ţopăim din pricina vijeliei, dolofanul a făcut o jumătate de
întorsătură spre stânga, a luat poziţia de drepţi şi, înclinându-se ca un
muşchetar în faţa colonelului său, m-a salutat scoţându-şi pălăria. În clipa
aceea nu mai simţit nici o adiere de vânt, iar cele şapte mori încremeniră
deodată.
Mirat de această întâmplare ce mi se părea cu totul nefirească,
strigai către blestemăţia aceea de om:
- Ia ascultă, ce însemnează asta? Ai pe dracul în tine sau eşti
chiar dracu' însuşi?
- Să-mi fie cu iertăciune, excelenţa voastră, am făcut şi eu un
pic de vânt pentru stăpânul meu, morarul - îmi răspunse omul. Dar pentru ca să
nu spulber cu totul cele şapte mori, am fost nevoit să-mi astup o nară.
"Grozav mai e! gândii eu în sinea mea. Afurisitul ăsta îmi va
putea fi de folos cândva, când mă voi întoarce acasă şi mi se va tăia
răsuflarea tot povestind minunile care mi s-au întâmplat în călătoriile de pe
uscat şi de pe apă". Curând după aceea am făcut târgul şi vajnicul
făuritor de vânt şi-a părăsit morile şi a pornit cu noi la drum. Ajunserăm în
sfârşit la Cairo. Şi după ce mi-am dus sarcinile la îndeplinire, am chibzuit să
mă descotorosesc de tot alaiul meu nefolositor, să nu opresc decât pe noile
mele ajutoare care îmi puteau fi de folos, şi să întreprind călătoria mea de
reîntoarcere ca simplu particular.
Şi pentru că vremea era încântătoare, iar vestitul fluviu Nil se
înfăţişa mai minunat decât s-ar putea descrie, m-am lăsat ispitit să închiriez
o luntre şi să călătoresc pe apă, până la Alexandria. Lucrurile au mers strună
până în ziua a treia a călătoriei.
Fără îndoială, domnii mei, că veţi fi auzit de mai multe ori
despre inundaţiile anuale ale Nilului. Aşadar, după cum vă spusei, în ziua a
treia Nilul începu să crească, să se umfle nestăvilit, iar în ziua următoare,
şi pe dreapta şi pe stânga fluviului, pe o întindere de mai multe mile, fu
inundată întreaga ţară. În ziua a cincea, după apusul soarelui, luntrea se
împiedică pe neaşteptate de ceva.
Am crezut la început că am dat peste niscai lujeri sau tufărişuri.
Dar îndată ce s-a crăpat de ziuă, am văzut că suntem înconjuraţi din toate
părţile de migdali cu roade pârguite, nespus de gustoase. Când am aruncat
sonda, ne-am dar seama că plutim la o înălţime de cel puţin şaizeci de picioare
deasupra pământului şi că nu ne mai puteam urni nici înainte şi nici înapoi.
Iar cam pe la ceasurile opt sau nouă, după câte am putut socoti, măsurând
înălţimea soarelui, s-a stârnit deodată un vânt care ne-a culcat luntrea cu
totul pe o parte. Luând apă, luntrea s-a cufundat şi, după cum veţi afla
îndată, multă vreme nici n-am mai dat cu ochii de ea. Din fericire, am scăpat
toţi câţi eram, adică opt bărbaţi şi doi băieţandri, agăţându-ne de crengile
copacilor, care însă ne puteau ţine numai pe noi, nu şi încărcătura luntrei
noastre.
Aşa am dus-o vreo trei săptămâni, hrănindu-ne doar cu migdale. De
băutură, se înţelege de la sine că nu duceam lipsă. În a douăzeci şi doua zi a
nenorocirii noastre, apa se retrase tot atât de repede pe cât crescuse, iar în
a douăzeci şi şasea zi puturăm să punem din nou piciorul pe pământ. Cel dintâi
lucru pe care l-am zărit atunci a fost luntrea noastră.
Ea se găsea cam la două sute de stânjeni departe de locul unde se
scufundase. După ce am uscat la soare toate lucrurile trebuincioase, le-am luat
din luntre pe cele de care aveam imediată nevoie şi am pornit să găsim iarăşi
calea pe care o pierduserăm. După socotelile deosebit de exacte pe care le-am
făcut, mi-am dat seama că din pricina revărsării ne abătusem cu o sută
cincizeci de mile dincolo de zidurile grădinilor şi ale altor împrejmuiri care
se întind de-a lungul fluviului. După un drum de şapte zile am ajuns din nou la Nil,
care acum curgea iarăşi în albia sa şi i-am povestit unui bei aventura noastră.
Acesta ne-a dat cu toată dragostea tot ce ne-ar trebui si ne-a trimis cu una
din propriile lui bărci mai departe. Apoi, după alte şapte zile, am intrat în
Alexandria de unde ne-am îmbarcat pentru Constantinopol. La sosire, sultanul
ne-a primit cu deosebită bunăvoinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu