O poveste de razboi a lui Hemingway

Mai jos de creastă

În ziua aia călduroasă şi prăfuită ne întorceam împovăraţi, cu gurile uscate, cu nasurile înfundate, şi coboram de pe cîmpul de bătălie aflat pe creasta lungă de deasupra rîului, unde se aflau trupele spaniole de rezervişti.

M-am sprijinit de marginea scundă a tranşeei, cu ceafa şi umerii lipite de moviliţa de pămînt, la adăpost chiar şi faţă de gloanţele rătăcite, şi mi-am aţintit privirea la ce zăcea jos, în vale. Erau tancurile, acoperite cu crengi de măslin. La stînga erau maşinile statului-major, mînjite cu noroi şi acoperite cu crengi, iar printre tancuri şi maşini se vedea un lung şir de brancardieri care duceau răniţii pe tărgi la poalele dealului, unde-i urcau în ambulanţe. Catîrii încărcaţi cu saci de pîine şi butoaie cu vin urcau spre creastă prin trecătoare, urmaţi de un alt şir de catîri legaţi între ei care cărau muniţie, conduşi de păstori, în spatele cărora veneau încet bărbaţi ducînd tărgile goale.

La dreapta, sub curbura crestei, se vedea intrarea în peştera unde se instalase statul-major al brigăzii. Firele de telegraf ieşeau de sub tavanul peşterii, ocoleau creasta şi ajungeau în adăpostul în care stăteam noi.

Motociclişti cu căşti şi costume de piele mişunau în susul şi-n josul trecătorii pe motocicletele lor sau, în locurile prea abrupte, mergînd pe lîngă ele şi apoi lăsîndu-le la marginea trecătorii, se duceau înspre peşteră, se aplecau şi intrau. In timp ce-i urmăream, un motociclist ungur, un tip înalt pe care îl ştiam, ieşi din peşteră, împături nişte hîrtii şi le îndesă în portofelul de piele, se duse la motocicleta sa şi, împingînd-o, sparse rîndul catîrilor şi brancardierilor, o încalecă şi dispăru cu un răget în spatele crestei, lăsînd în urmă o trîmbă de praf.

Dedesubt, dincolo de cîmpul pe care mişunau ambulanţele, se vedea frunzişul înverzit de pe malul rîului. Mai era o casă mare cu acoperişul din ţiglă roşie şi o moară făcută din bolovani; printre copacii din jurul casei aflate dincolo de rîu se vedeau sclipirile aruncate de armele soldaţilor noştri. Trăgeau direct spre noi şi întîi vedeai flash-urile gemene, apoi auzeai bum-bum-ul sec, răguşit, ieşit din gurile de 76, şi apoi scîncetul în crescendo al obuzelor care veneau spre noi şi, trecînd pe deasupra capetelor noastre, se duceau mai departe. Ca de obicei, artileria era cam slabă. Nu erau decît patru baterii acolo, cînd de fapt ar fi trebuit să fie patruzeci, şi tunurile nu trăgeau decît cîte două deodată. Atacul eşua înainte să ajungem noi jos.

— Sînteţi ruşi? mă-ntrebă un soldat spaniol.

— Nu, americani. Ai cumva nişte apă ?

— Da, tovarăşe.

Îmi întinse o ploscă din piele de porc. Rezerviştii erau soldaţi doar cu numele, pentru simplul fapt că purtau o uniformă. N-avea nimeni intenţia de a-i folosi în luptă, aşa că se împrăştiau de-a lungul şi de-a latul liniei de atac de sub creastă, se strîngeau în grupuri, mîncau, beau, purtau discuţii sau pur şi simplu stăteau ca proştii, aşteptînd. Atacul era susţinut de o brigadă internaţională.

Băurăm amîndoi. Apa avea gust de asfalt şi păr de porc.

— Vinu-i mai bun, spuse soldatul spaniol. Mă duc s-aduc nişte vin.

— Da. Dar cînd ţi-e sete, apa-i mai bună.

— Nu există sete ca aia din bătălie. Chiar şi eu, ca rezervist, sînt însetat întruna.

— E de la frică, spuse alt soldat. Setea înseamnă frică.

— Ba nu, se băgă altul. Cu frica vine şi setea, asta aşa e. Da-n bătălie ţi se face sete chiar şi cînd nu-ţi mai e frică.

— In orice bătălie ţi-e frică, spuse primul soldat.

— Poate ţie.

— E normal să fie aşa.

— Poate pentru tine.

— Mai tacă-ţi fleanca aia împuţită. Sînt doar un tip care spune adevărul.

Era o zi strălucitoare de aprilie şi vîntul bătea sălbatic, aşa că-n urma fiecărui catîr care mergea prin trecătoare rămînea un nor de praf, iar cei doi brancardieri care duceau cîte o targă mai ridicau şi ei unul; vîntul le amesteca într-unul singur şi jos, peste cîmpie, trîmbe mari de praf se ridicau în urma ambulanţelor şi se duceau purtate de vînt.

Eram destul de sigur că de-acum n-o să mai mor în ziua aia, din moment ce dimineaţă făcuserăm treabă bună şi am scăpat de două ori la începutul atacului, cînd a fost cît pe ce să fim ucişi. Şi asta îmi dădea încredere. Prima oară fusese cînd urcaserăm cu tancurile ca să ne-alegem un loc din care să filmăm atacul. După aia am început să am dubii în privinţa locului ales, aşa că ne-am mutat cam o sută de metri mai la stînga. Chiar înainte să ne mutăm, mi-am marcat locul folosind cea mai veche metodă de a face lucrul ăsta, şi în zece minute un obuz de 152 a căzut exact pe locul unde fusesem eu, iar acum nu mai era niciun semn că pe-acolo ar fi fost vreodată o fiinţă umană. Nu mai era decît o gaură mare cu marginile bine conturate.

Apoi, după două ore, un ofiţer polonez detaşat recent de la batalion şi mutat la statul-major s-a oferit să ne arate poziţia pe care doar ce-o cuceriseră polonezii şi, ieşind din adăpostul pe care ni-l oferise un dîmb, ne-am trezit în faţa tirului unei mitraliere şi a trebuit să ne tîrîm înapoi cu bărbiile lipite de pămînt şi cu nările înfundate de praf; atunci am descoperit că polonezii nu cuceriseră nicio poziţie, ci dimpotrivă, erau puţin mai în spate faţă de locul din care porniseră dimineaţă. Şi acum, aşa cum stăteam întins în tranşee, eram leoarcă de transpiraţie, mi-era foame şi sete şi, odată trecut pericolul atacului, rămăsesem gol pe dinăuntru.

— Sigur nu sînteţi ruşi? ne întrebă soldatul. Au apărut ruşi pe-aici astăzi.

— Aşa e. Dar noi nu sîntem ruşi.

— Tu ai faţă de rus.

— Nu. Te înşeli, tovarăşe. Am o faţă destul de haioasă, da' nu-i chiar de rus.

— El are faţă de rus, spuse arătîndu-l cu degetul pe un operator.

— Tot ce se poate. Şi totuşi nici el nu-i rus. De unde eşti?

— Extremadura, spuse mîndru.

— Şi-n Extremadura sînt ruşi ?

— Nu, îmi răspunse şi mai mîndru. Nu există ruşi în Extremadura şi nici în Rusia n-o să găseşti extremadurieni.

— Şi ce convingeri politice ai ?

— Ii urăsc pe toţi străinii.

— Ei, asta-i o platformă-program destul de laxă.

— Ii urăsc pe mauri, pe englezi, pe francezi, pe italieni, pe nemţi, pe americani şi pe ruşi.

— În ordinea asta ?

— Da. Dar poate că cel mai tare îi urăsc totuşi pe ruşi.

— Domne, da' ştiu că ai nişte idei foarte interesante. Eşti fascist?

— Nu. Sînt extremadurian şi-i urăsc pe străini.

— Are idei foarte creţe, interveni alt soldat. Nu-i da prea multă importanţă. Mie unu', îmi plac străinii. Eu sînt din Valencia. Mai ia o cană de vin, te rog.

M-am întins şi am luat-o. Simţeam încă în gură gustul de alamă al primei căni. M-am uitat la extremadurian. Era înalt şi slab. Avea o faţă istovită, era nebărbierit şi avea obrajii supţi. Cuprins de furie, se ridicase în picioare şi-şi ţinea pătura strînsă pe umeri.

— Ţine-ţi capu' la cutie, i-am spus. Trec multe gloanţe rătăcite pe-aici.

— Nu mă tem eu de gloanţe. Şi-i urăsc pe toţi străinii, spuse cu asprime.

— Nu-i nevoie să-ţi fie frică de gloanţe ca să le eviţi cînd eşti în rezervă, i-am spus. Nu-i o treabă prea inteligentă să fii rănit cînd aşa ceva se poate evita.

— Nu mi-e frică de nimic, răspunse extremadurianul.

— Tovarăşe, eşti foarte norocos.

— Aşa este, spuse celălalt, cel cu cana de vin. Nu-i e frică de nimic, nici măcar de aviones.

— E nebun, interveni alt soldat. Toţi se tem de avioane. Nu prea ucid ele mult, dar îţi provoacă frică.

— Nu mi-e frică de nimic. Nici de avioane, nici de nimic, spuse extremadurianul. Şi-i urăsc pe toţi străinii de pe pămîntu' ăsta.

In trecătoare, făcîndu-şi loc printre doi brancardieri fără să pară a acorda vreo atenţie locului în care se afla, apăru un bărbat înalt purtînd o uniformă a brigăzilor internaţionale şi o pătură legată la brîu şi strînsă peste umeri. Îşi ţinea capul sus şi mergea ca un somnambul. Era un tip între două vîrste. Nu purta vreo armă şi nici rănit nu părea, din cîte puteam să-mi dau seama.

L-am urmărit cum se îndepărta singur de pe cîmpul de luptă. Înainte să ajungă-n dreptul maşinilor statului major, făcu stînga şi, ţinîndu-şi în continuare capul ridicat în felul ăla ciudat, trecu de creastă şi dispăru.

Tipu' care era cu mine nu-l observase pe bărbat pentru că schimba filmul în cameră.

Un obuz stingher trecu peste creastă, căzînd chiar lîngă tancuri, şi pămîntul ţîşni în aer ca o arteziană însoţită de un fum negru.

Un tip îşi scoase capul din peştera în care era statul major şi apoi dispăru înapoi înăuntru. M-am gîndit c-ar fi bine să intrăm acolo, dar eram sigur că-s toţi nervoşi pentru că atacul eşuase şi n-aveam chef să-i văd. Dacă vreo misiune se termina cu un succes, erau foarte fericiţi s-o aibă pe film. Da' cînd era vorba de un eşec, erau toţi atît de nervoşi, că puteai să te trezeşti şi arestat.

— De-acu' s-ar putea să-nceapă să ne bombardeze, am spus eu.

— Mie îmi este indiferent, spuse extremadurianul. Tipu' începuse să mă cam obosească.

— Mai aveţi ceva vin? am întrebat, încă îmi simţeam gura uscată.

— Da, omu' meu, avem o grămadă, îmi răspunse soldatul prietenos.

Era mic de statură, avea nişte pumni mari şi un smoc de barbă tuşinată şi era de lungimea părului tuns scurt şi era foarte murdar.

— Crezi că o să-şi înceapă de-acu' bombardamentul ?

— Păi aşa ar trebui. Da' după cum merge războiu' ăsta, nu mai poţi fi sigur de nimic.

— Da' ce-are războiu' ăsta? se repezi furios extremadurianul. Nu-ţi convine ceva la războiu' ăsta?

— Taci! îi spuse soldatul prietenos. Aici eu comand şi aceşti tovarăşi sînt oaspeţii noştri.

— Păi atunci nu-l lăsa să vorbească de rău despre război. N-o să se-apuce străinii să vină şi să vorbească de rău războiul nostru.

— Din ce oraş eşti, tovarăşe? l-am întrebat pe extremadurian.

— Badajoz. Din Badajoz sînt. Acolo, în Badajoz, am fost bătuţi şi jefuiţi şi femeile ne-au fost violate de englezi, francezi şi acum de mauri. Ce-au făcut maurii acum nu-i deloc diferit de ce ne-au făcut englezii conduşi de Wellington. Ar trebui să-nveţi şi tu ceva istorie. Străbunica mea a fost ucisă de englezi. Casa familiei mele a fost arsă de englezi.

— Îmi pare rău, i-am spus. Şi pe americani de ce-i urăşti ?

— Americanii l-au omorît pe tata cînd a fost recrutat în Cuba.

— Îmi pare rău şi pentru asta. Sincer, crede-mă. Şi pe ruşi de ce-i urăşti?

— Pentru că ei reprezintă tirania şi nu pot să suport feţele-alea ale lor. Şi tu ai faţă de rus.

— Eu zic să mergem, mai bine, i-am spus colegului meu, care nu înţelegea spaniola. Se pare că am faţă de rus şi asta-mi creează probleme.

— Eu mă culc, spuse. Stăm bine aici. Nu mai vorbi atîta şi n-o să dai de nici un necaz.

— Un tovarăş de-aici nu mă-nghite. Cred că-i anarhist.

— Ei, păi atunci ai grijă să nu te-mpuşte. Eu mă culc. Chiar atunci au apărut doi bărbaţi în haine de piele, unul scund şi îndesat, celălalt de o statură potrivită, care purtau berete fără însemne militare şi aveau feţe teşite cu pomeţi înalţi; prinse de centură, aveau pistoale Mauser cu pat de lemn.

Cel mai înalt mi se adresă în franceză:

— A trecut cumva pe-aici un tovarăş francez? Cu o pătură strînsă pe umeri ca o bandulieră? Un tovarăş la vreo patruşcinci-cincizeci de ani? L-aţi văzut pe tovarăşu' ăsta îndepărtîndu-se de cîmpul de bătălie ?

— Nu, i-am răspuns. N-am văzut nici un tovarăş care s-arate aşa.

M-a privit pentru o clipă şi am observat că ochii îi erau de un galben care bătea spre gri şi că nu clipea deloc.

— Mulţumesc, tovarăşe, îmi răspunse în franceza aia ciudată şi apoi vorbi repede cu colegul său într-o limbă care nu-mi suna cunoscut. Apoi urcară pe cea mai înaltă parte a crestei, de unde puteau vedea toată valea.

— Uite-aşa arată cu adevărat un rus, spuse extremadurianul.

— Mai taci! i-am retezat-o.

Îi urmăream pe cei doi bărbaţi cu hainele de piele. Stăteau acolo, expuşi în totalitate focurilor de armă, cercetînd cu atenţie câmpia distrusă care se întindea de la poale pînă la rîu.

Deodată, unul dintre ei îl văzu pe omul pe care-l căutau şi-l arătă cu degetul. Atunci o luară la fugă precum doi cîini de vînătoare, unul direct în jos şi celălalt făcînd o curbă, ca şi cum ar fi vrut să-i taie calea. Înainte ca al doilea să dispară în spatele crestei, am apucat să văd cum şi-a scos pistolul, ţinîndu-l întins înainte în timp ce fugea.

— Şi de chestia asta ce zici, îţi place? mă-ntrebă extremadurianul.

— Nu mai mult decît ţie.

De dincolo de creasta paralelă se auzi lătratul Mauserelor. Au tras mai mult de douăşpe focuri. Probabil că începuseră să tragă de la o distanţă prea mare. După un şir de focuri de armă se lăsă liniştea, apoi se mai auzi o singură împuşcătură.

Extremadurianul mă privi în tăcere, fără să mai zică nimic. Mă gîndeam c-o să fie mai simplu dacă începea bombardamentul. Dar n-a început.

Cei doi tipi cu beretele civile şi hainele de piele reapărură de după spinarea dealului, mergînd prin trecătoare unul lîngă celălalt. Coborau dealul cu genunchii îndoiţi în felul ăla ciudat, cum fac toate animalele bipede care coboară o pantă. Priviră în susul trecătorii şi se dădură într-o parte cînd un tanc trecu vîjîind şi zornăind.

Tancurile eşuaseră din nou în ziua aia, şi tanchiştii care se întorceau de pe cîmp, iţindu-şi căştile de piele prin turelele deschise acum, cînd erau adăpostiţi de creastă, aveau acea privire fixă pe care o au fotbaliştii cînd sînt scoşi de pe teren pentru că-s fricoşi.

Cei doi bărbaţi cu haine de piele şi chipuri teşite stăteau lîngă noi ca să facă loc tancurilor.

— L-aţi găsit pe tovarăşul pe care-l căutaţi? l-am întrebat în franceză pe tipul mai înalt.

— Da, tovarăşe, mulţumesc, îmi răspunse cercetîndu-mă atent din priviri.

— Ce zice? mă-ntrebă extremadurianul.

— Zice că l-au găsit pe tovarăşul pe care-l căutau.

Extremadurianul nu spuse nimic.

Toată dimineaţa fuseserăm în locul acela din care plecase francezul între două vîrste. Fuseserăm acolo, prin praf, fum, înconjuraţi de zgomot, răni, moarte, frică de moarte, vitejie, laşitate, toată nebunia şi ratarea unui atac lipsit de succes. Fuseserăm acolo, pe terenul acela arat pe care niciun infanterist nu l-ar fi putut străbate fără să fie ucis. Te aruncai la pămînt şi rămîneai întins acolo; îţi făceai o moviliţă ca să-ţi aperi capul, îţi înfigeai bărbia în praf, aşteptînd ordinul să urci panta aceea pe care niciun om n-ar fi putut-o urca fără să fie împuşcat.

Fuseserăm acolo, alături de cei care stăteau întinşi aşteptînd tancurile care n-au mai venit. Aşteptam, în timp ce obuzele năvăleau ţipînd ascuţit şi explodau cu un răget. Metalul şi bulgării de pămînt erau aruncate-n aer ca o fîntînă arteziană. Şi, pe deasupra capetelor, era perdeaua de gloanţe, şoptind, pocnind întruna. Ştiam ce simţeau cei care aşteaptă. Ajunseseră cît de departe puteau s-ajungă. Şi atunci cînd a venit ordinul de a avansa, nu aveai unde să te mai duci fără să fii omorît.

Fuseserăm acolo toată dimineaţa, în locul din care plecase francezul între două vîrste. Înţelegeam cum un bărbat poate vedea deodată clar cît de prostesc e să mori într-un atac eşuat. Să vezi deodată lucrurile la fel de clar şi de corect cum le vezi înainte să mori. Să vezi cît de fără rost, cît de idiot e războiu' ăsta, cum arată totul de fapt şi să te întorci pur şi simplu şi să pleci, aşa cum făcuse francezul. S-ar putea să fi plecat nu din laşitate, ci pentru că văzuse prea limpede. Ştiuse deodată că trebuie să plece de-acolo şi că nu are altceva de făcut.

Francezul părăsise demn cîmpul de luptă, mergînd, şi ca bărbat îl înţelegeam. Dar pentru că era soldat, fusese urmărit de cei doi bărbaţi din poliţia militară şi moartea din faţa căreia plecase îl ajunsese din urmă tocmai cînd trecuse peste creastă, scăpase de gloanţe şi de obuze şi se-ndrepta spre rîu.

— Ce chestie mai e şi asta, comentă extremadurianul făcînd un semn cu capul spre cei doi poliţişti.

— E război, i-am spus. Într-un război ai nevoie de disciplină.

— Şi ar trebui să murim ca să menţinem disciplina asta ?

— Fără disciplină am muri oricum cu toţii.

— Există disciplină şi disciplină. Ascultă-mă. În februarie eram tot aici unde ne aflăm şi acum, doar că atunci atacau fasciştii. Ne-au împins de pe dealurile astea pe care aţi încercat să le luaţi azi voi, internaţionalii, şi n-aţi reuşit. Ne-au împins pînă aici, pe creasta asta. Atunci au venit internaţionalii şi au luat primele linii.

— Ştiu asta.

— Dar nu ştii ce vreau eu să-ţi zic, îmi răspunse nervos. Era un băiat din provincia mea pe care l-a cuprins frica în timpul bombardamentului şi atunci s-a împuşcat în mînă, ca să fie scos din prima linie.

Acum ascultau şi ceilalţi soldaţi. Cîţiva dintre ei dădeau din cap aprobator.

— Ei, continuă extremadurianul, unora dintre băieţii ăstora le sînt bandajate rănile şi apoi sînt trimişi înapoi în prima linie. E corect aşa.

— Da, spusei. Aşa şi trebuie să fie.

— Aşa şi trebuie să fie. Doar că băiatul ăsta s-a împuşcat atît de rău, că şi-a spulberat osul şi a apărut o infecţie; aşa că i-au amputat mîna.

Cîţiva soldaţi dădură din cap.

— Hai, spune-i şi restul, zise unul dintre ei.

— Poate-i mai bine să nu vorbim despre asta, interveni soldatul tuns periuţă şi neras care susţinea că e comandant.

— E de datoria mea să vorbesc, spuse extremadurianul. Comandantul dădu din umeri:

— Nici mie nu mi-a plăcut treaba aia. Bine, povesteşte. Da' nici s-o aud nu-mi place.

— Băiatu' ăsta a rămas în spital pînă-n februarie. Unii dintre noi l-am vizitat. Şi toţi spuneam că era foarte îndrăgit de cei de-acolo şi că-i ajuta atît cît poate s-ajute un om cu o singură mînă. Nu fusese pus sub arest nici o clipă. Nu existase nimic care să-l pregătească.

Comandantul îmi dădu din nou cana cu vin, fără să zică nimic. Ascultau cu toţii, aşa cum ascultă o poveste cei care nu ştiu să citească.

— Ei, şi ieri pe seară, înainte să aflăm că se va da atacul de azi... Ieri, înainte s-apună soarele, cînd credeam că ziua de azi o să fie ca orice altă zi, vedem că-l aduc pe poteca aia din cîmp care dă-n trecătoare. Pregăteam masa de seară cînd l-au adus. Erau doar patru. Era băiatul, Paco, ăia doi pe care i-ai văzut mai devreme, cu beretele şi cu hainele de piele, şi un ofiţer de la brigadă. I-am văzut pe toţi patru urcînd prin trecătoare şi am văzut că Paco nu era legat în niciun fel. Cînd s-au apropiat ne-am strîns toţi în jurul lui: „Salut, Paco. Ce mai faci, Paco? Paco, cum îţi merge, Paco, băiete?". Şi el zice: „Totu-i în regulă. Totu-n afară de asta" şi ne arată ciotul. „A fost o tîmpenie şi o laşitate. Îmi pare rău c-am făcut asta. Dar încerc să fiu de folos şi cu o mînă. Pentru Cauză, o să fac tot ce pot face cu o singură mînă."

— Aşa e, îl întrerupse un soldat. Aşa a zis, l-am auzit eu.

— Am vorbit cu el, continuă extremadurianul. Şi el cu noi. În război, e întotdeauna un semn rău cînd apar tipii ăştia cu haine de piele şi pistoale, ca şi atunci cînd apar ăia cu hărţi şi binocluri. Cu toate astea, credeam că l-au adus în vizită şi toţi cei care nu fuseseră la spital se bucurau să-l vadă şi, aşa cum ţi-am zis, tocmai pregăteam cina şi seara era călduroasă şi senină.

— Abia noaptea a început să bată vîntu', completă alt soldat.

— Şi atunci, continuă sumbru extremadurianul, unu' dintre ei l-a întrebat pe ofiţer în spaniolă: „Unde s-a întîmplat?". La care ofiţeru': „Unde a fost rănit Paco ăsta?".

— Eu i-am răspuns, interveni comandantul. I-am arătat unde se întîmplase. E puţin mai departe de unde stai tu acum.

— Uite, aici, spuse un soldat.

Arătă cu degetul şi atunci îmi deveni clar că ăla era locul. Fără îndoială.

— Atunci unu' dintre ei l-a apucat pe Paco de braţ şi l-a dus acolo, continuînd să-l ţină în timp ce vorbea în spaniolă. Vorbea în spaniolă, cu multe greşeli de gramatică. La început ne-a venit să rîdem şi Paco zîmbea. N-am înţeles tot discursul, dar ideea era că Paco trebuie pedepsit ca un exemplu, ca să nu mai fie cazuri de automutilare şi că toţi cei care vor mai încerca aşa ceva vor primi aceeaşi pedeapsă. Şi atunci, în timp ce ăla-l ţinea de mînă şi lui Paco îi era ruşine şi-i părea rău că se vorbeşte aşa de el, celălalt îşi scoase pistolul şi-l împuşcă-n ceafă fără să-i spună vreun cuvînt. Fără să mai zică nici după aia nimic.

Toţi soldaţii dădură din cap.

— Aici a fost, spuse unul. Se mai vede. Acolo a dat cu gura cînd a căzut. Se vede încă.

De unde stăteam întins, vedeam locul destul de bine.

— Nu l-au avertizat şi nu l-au lăsat să se pregătească. A fost foarte brutal, spuse comandantul.

— De aia-i urăsc acum pe ruşi ca pe orice alţi străini, spuse extremadurianul. Nu trebuie să ne facem iluzii în privinţa străinilor. Dacă eşti străin, îmi pare rău. Dar în ce mă priveşte, acum nu pot face nicio excepţie. Ai mîncat pîine şi ai băut vin cu noi. Acum eu zic c-ar trebui să pleci.

— Nu mai vorbi aşa, îi spuse comandantul. Trebuie să fim civilizaţi.

— Cred că ar fi mai bine să plecăm, am răspuns eu.

— Nu te superi? mă întrebă comandantul. Poţi să stai cît vrei aici. Ţi-e sete? Mai vrei nişte vin?

— Mulţumesc, dar ar fi mai bine să mergem.

— Înţelegi de ce vă urăsc? mă întrebă extremadurianul.

— Da, înţeleg.

— Bine, spuse întinzîndu-mi mîna. Nu refuz să-ţi strîng totuşi mîna. Şi să-ţi urez mult noroc.

— Şi ţie la fel. Şi ca individ, şi ca spaniol.

L-am trezit pe colegul care filmase şi am coborît culmea spre cartierul general. Acum se întorceau toate tancurile şi abia te mai auzeai de atîta zgomot.

— Ai vorbit întruna cît am dormit?

— Nu, am ascultat.

— Şi-ai auzit ceva interesant?

— O grămadă.

— Şi acum ce vrei să faci?

— Să mă-ntorc în Madrid.

— Ar trebui să trecem pe la general.

— Da, trebuie.

Generalul era împietrit de nervi. I se ordonase ca atacul să fie o surpriză — să fie purtat de o singură brigadă, care să ajungă sus cu trupele înainte de ziuă. Ar fi trebuit purtat de cel puţin o divizie întreagă. Folosise trei batalioane şi pe unul îl ţinuse în rezervă. Comandantul francez al brigăzii de tancuri băuse ca să-şi facă curaj, dar pînă la urmă se îmbătase prea rău ca să mai fie bun de ceva. După ce se trezea urma să fie executat.

Tancurile n-au ajuns la timp şi, pînă la urmă, nici n-au mai vrut să avanseze, iar două dintre batalioane nu-şi atinseseră obiectivele. Al treilea îşi cucerise poziţia, dar era evident că nu o s-o poată păstra. Singurul rezultat palpabil fusese un număr de prizonieri, numai că aceştia fuseseră predaţi tanchiştilor ca să-i transporte, iar tanchiştii îi omorîseră. Generalul nu avea nimic de arătat decît eşecul atacului şi prizonierii omorîţi.

— Ce pot să scriu despre asta? l-am întrebat.

— Nimic în afară de ce e în comunicatul oficial. Ai ceva whisky în plosca aia lungă?

— Da.

Luă o gură şi-şi linse grijuliu buzele. Mai demult fusese căpitan de husari unguri şi odată, cînd fusese comandantul unei cavalerii neregulate din Armata Roşie, în Siberia, capturase un tren plin cu aur şi-1 ţinuse acolo toată iarna, cînd se ajungea la -40°C. Eram prieteni buni şi el era nebun după whisky; acum era un om mort.

— Pleacă acum, îmi spuse. Ai cu ce?

— Da.

— Ai prins ceva imagini?

— Cîteva. Nişte tancuri.

— Tancurile, spuse amar. Porcii. Laşii. Ai grijă să nu fii ucis. Se presupune că eşti scriitor.

— Nu pot scrie acum.

— Scrie după aia. După aia poţi să scrii despre tot. Şi nu muri. Mai ales asta, nu te lăsa ucis. Şi-acum dă-i drumu' de-aici.

Nu a putut asculta de propriul sfat, dat fiind că peste două luni a fost ucis. Dar cea mai ciudată chestie a acelei zile a fost că imaginile cu tancurile au ieşit minunat. Văzute pe ecran, păreau că avansează cu hotărîre peste deal, că urcă pe creste cum plutesc pe valuri vapoarele mari, tîrîndu-se cu un huruit către victoria iluzorie pe care o inventaserăm filmînd.

Singurul om care s-a apropiat de victorie în acea zi a fost francezul care, mergînd cu capul sus, a încercat să dezerteze. Dar nici victoria lui n-a durat decît pînă a ajuns la jumătatea culmii. Cînd coboram ca să ajungem la maşina care avea să ne aducă înapoi în Madrid, l-am văzut zăcînd întins pe pantă, acoperit în continuare cu pătura.