Ce-a gasit Tudor Octavian la Tecuci

Legenda muştarului de Tecuci
Am văzut, într-un magazin, următorul anunţ: „Avem muştar de Tecuci”.
Intrasem să cumpăr nişte parizer, dar, cum anunţul părea să fi fost conceput în acea clipă de graţie ce marchează o minune şi anunţă un liman, am întrebat prin ce-i mai bun muştarul de Tecuci decît altele.
„N-a zis nimeni c-ar fi mai bun - mi-a răspuns vînzătoarea, cu tonul cuvenit celor mai grei de cap. Am zis doar că avem. După ce-l cumpăraţi, o să vedeţi şi singur care-i deosebirea.”

O deosebire, aşadar, exista. Dacă nu putea fi povestită, putea fi în schimb descoperită. S-ar fi zis, după felul în care îmi vorbise femeia, că în relaţia muştar-cumpărător problemele, cîte se iveau, nu priveau niciodată muştarul, ci doar clientul. Şi că eu făceam parte din categoria clienţilor fără harul deosebirilor regionale. Un biet om în stare să înghită muştarul de Zalău sau de Dijon cu aceeaşi lipsă de cultură, de talent şi de muştarabilitudine ca pe autenticul muştar de Tecuci. Un cetăţean demn de toată mila!

„Dac-aşa stau lucrurile - am zis, deşi nu stabilise nimeni cum stau lucrurile, nici vînzătoarea care-mi cîntărise parizerul, nici colega ei care urmărea discuţia cu aerul că o mai ascultase de o mie de ori pînă atunci şi clienţii tot proşti părăseau magazinul - vă rog să-mi daţi şi un borcan cu muştar de Tecuci.”

„Unul sau două?” - a întrebat, mai degrabă placidă decît plictisită, vînzătoarea ca să-mi fie clar că mai mult de atît n-avea cum să mă ajute.

Întrucît nu primisem şi instrucţiuni de folosire, am mîncat parizerul cu un discret simţămînt de inadecvare, tăvălindu-l simplu prin muştarul de Tecuci. Un sentiment trecător, deoarece în clipa în care soţia mea m-a întrebat dacă era bun, i-am răspuns, cu trufia şcolarului care luase examenul şi putea, în sfîrşit, să se bucure niţel de răul celor din jur: „Gustă şi ai să vezi!”.
Vă veţi întreba, desigur, ce mi-a venit să pălăvrăgesc atît despre un lucru lipsit totuşi de importanţă. Veţi înţelege, dacă voi mărturisi, sincer, de ce am cumpărat un muştar de Tecuci cînd, slavă Domnului, rafturile magazinului erau pline cu o mulţime de muştaruri de Bucureşti. Ei bine, din solidaritate cu oraşul Tecuci. O mai fi existînd Tecuciul? Cum or mai fi trăind locuitorii Tecuciului? Fiindcă din comerţul cu muştar nu prea poţi ţine un oraş.
Tecuciul e unul dintre sutele de localităţi din România, din care, în afară de cîte un viol pe jumătate ratat sau de cîteva crime săvîrşite complet neprofesional, cu bătătorul de şniţele sau cu ceaunul de fontă pentru mămăligă, nu avem veşti de nici un fel. De parcă nici n-ar mai fi. De parcă s-ar fi volatilizat, iar din el n-au rămas decît un atelier unde se fabrică muştar sau o fostă hală de ţagle de oţel, unde se produc bolduri şi clame de păr.
Hei, Tecuciule, să ştii că am cumpărat două borcane cu muştar de-al tău! Din solidaritate, cum spuneam. O să intrăm împreună în legendă: tu, că l-ai făcut, eu, că am mîncat un borcan şi, iată, l-am început şi pe al doilea!

Tudor Octavian