Mici intamplari cu animale (74)

Ursul a omorît un tăurenci de doi ani, dus la păşune de munte, şi l-a tras pe o distanţă de mai multe sute de metri, în nişte huci răi. A doua zi ciobanii au găsit cadavrul cu ajutorul cîinilor. Mi-au trimis vorbă şi mie, care mă găseam la o cabană din apropiere — doar voi sta în pîndă la noapte ca să împuşc prădalnicul. Am mers să văd ce-i. 

Tăurenciul, de rasă pinzgau, avea mîncate buturile pînă la oase. Se vedeau urmele adînci ale ghearelor pe umeri, pe la coaste, dar nicio muşcătură sau sfîşiere care să fi rupt arteră mare sau să fi omorît deschizînd pieptul sau burta. Eram curios să văd cum a omorît ursul vita aceasta mare. Ciobanii mai păţiţi mi-au spus că i-a frînt gru­mazul cu o lovitură de brîncă. Parcă nu-mi venea să cred. Am lăsat să descopere vertebrele grumazului. Şi într-adevăr, aproape de greabăn, două vertebre erau dislocate, frînte din şirul celorlalte. Afară, pe piele, în locul frînturii nu se vedeau urme de gheare. Deci aveau dreptate ciobanii. Ursul a surprins vita, i-a sărit în spate, atîrnîndu-se cu ghearele înfipte în umeri, în coaste, apoi i-a dat o lovitură cu brînca în grumaz, atît de puternică, încît i-a frînt acolo coloana vertebrală. Lovitură care a omorît numaidecît. Dar cu ce putere a trebuit să lovească brînca-buzdugan!

Puterea ursului e în muşchii cefei, ai umerilor, ai brîncilor din faţă. Rămîi impresionat cînd, după ce ai despuiat de piele un urs mare, îi vezi muşchii deltoizi ai umerilor, bicepşii brîncilor, frînghia de muşchi de la ceafă. Brîncile din faţă îi sînt ursului armele de frunte. Muşcă el şi sfărîmă oase şi cu colţii lui formidabili, dar e dezavantajat de faptul că deschizătura gurii o are limitată, relativ mică.

*

Coborînd odată pe o coastă împădurită, plină de stîncărie, am dat într-un loc de un bloc mare de piatră dislocat, scos din pămînt nu demult. După urmele din jur se vedea că e isprava ursului. Ca să găsească larve, rîme ce ştia el că stau sub bo­lovani, a răsturnat piatra care era îngropată binişor în pămînt. N-am cîntărit-o, dar socotesc că avea aproape o tonă. Eram cu un prieten vînător şi cu un paznic. Trei oameni voinici am în­cercat să mişcăm din loc piatra. Ne-am opintit în zadar. Ursul, singur, a scos-o din pămînt şi a ferit-o, ca să găsească, poate, nişte amărîte de larve. Uşor, ca în joacă... Adevărat că după urme se vedea a fi un urs foarte mare. Totuşi, blocul era aproape de trei ori mai greu decît orice urs de la noi.

...Şi cu cîtă isteţime şi gingăşie culeg aceleaşi brînci bobiţele de afin şi de zmeură !