Un punct de vedere greșit despre obiectivitate (continuare)

Am scris ieri pe tema obiectivității și m-am referit la oamenii pentru care afirmațiile de tipul „Băsescu a greșit” sunt din categoria „2+2=4”. Discuția a plecat de la faptul că eu îi cer demisia lui Antonescu pentru că a promis că și-o dă în anumite condiții și acum acele condiții sunt îndeplinite. Unii combatanți mi-au amintit că „și Băsescu a zis că-și da demisia în cinci minute”. O să explic de ce, în opinia mea, cele două situații sunt diferite și de ce cred că Băsescu a procedat cum trebuie, în vreme ce Antonescu nu.

Întâi de toate, ca să fii obiectiv și să condamni deopotrivă două persoane, trebuie să fie îndeplinite aceleași condiții pentru fiecare dintre ele. Cei care compară promisiunile de demisie ale lui Băsescu și Antonescu, nu se întreabă deloc dacă într-adevăr e vorba despre condiții similare. O să dau un exemplu în privința asta.
Mulți dintre români își aduc aminte de cozile infernale care se făceau pe vremea lui Ceaușescu la magazinele „Alimentara”, unde oamenii așteptau ore întregi ca să cumpere niște coaste descărnate cu care să facă o ciorbă de oase, un pachet de margarină și niște cârnați din care curgea grăsimea. Ei bine, zilele trecute când am fost cu fetele la parcul de distracții, am văzut acolo cozi uriașe, care mi-au amintit rapid de România anilor 80. Sute de oameni stăteau și așteptau să le vină rândul ca să se urce în diverse carusele, bărci, roți, roller-coastere etc. Ei bine, oamenii care acum zic că nu e nicio diferența între „cinci minute” ale lui Băsescu și „demisionez dacă nu ești demis”, probabil că ar spune: „nu e nicio diferență între cozile românilor și cozile germanilor”. Ori diferența este esențială: în vreme ce românii stăteau la coadă ca să aibă ce mânca, nemții stau la coadă ca să se distreze.
O să explic de ce este o diferența foarte mare între promisiunea lui Băsescu și cea a lui Antonescu.
Să ne amintim că promisiunea „demisionez în cinci minute” a fost făcută în condițiile în care Băsescu urma să fie suspendat de parlament. Reporterul l-a întrebat ce va face dacă este suspendat și el, ca un adevărat luptător, a zis: „în următoarele cinci minute demisionez”, subîntelegând că după demisie se va prezenta în alegeri și le va câștiga. Numai că imediat consilierii lui au realizat că demisia este perdantă: parlamentul avea pe țeavă o hotărâre conform căreia un președinte suspendat nu ar mai fi avut dreptul să candideze. Așadar, dacă Băsescu demisiona, pierdea întregul război. În aceste condiții, omul a revenit asupra demisiei. E de observat că asta a fost o mișcare făcută în timpul unui meci, în care lupta este foarte dură și fiecare eroare te poate costa enorm. Când te lupți pe viață și pe moarte, apelezi la toate mijloacele care-ți stau la îndemână pentru a te apăra. Orice istoric poate furniza sute de exemple de răzgândiri ale combatanților, în diferite bătălii care s-au purtat de-a lungul anilor.
În ceea ce-l privește pe Antonescu, atunci când a făcut public declarația „dacă nu sunteți demis eu mă retrag din viața politică”, se afla și el într-un război. Singura și marea diferența e că el era atacatorul. El era cel care dorea să-i ia scaunul lui Băsescu prin orice mijloace, legale sau mai puțin legale. Pentru asta, a avut la dispoziție armate întregi de propagandiști, ziare, posturi de televiziune, câteva partide, câteva sute de parlamentari etc. O forță uriașă, menită să treacă precum un tăvălug peste Băsescu. Nimeni, dar absolut nimeni nu i-a cerut lui Antonescu să facă acea promisiune. Ea nu a fost făcută ca mișcare strategică - ori cu ea ori fără ea războiul s-ar fi desfășurat la fel. Numai că Antonescu, luat de val, într-un fel de delir, s-a înfipt la tribună și, cu gesturi largi, de cuceritor, a declarat că dacă referendumul nu reușește, el pleacă.
Iată că referendumul nu a reușit și acum Antonescu zice că nu mai pleacă. În cel mai rușinos și penibil mod cu putință, el invocă fapte imaginare, absurdități de genul „Băsescu a fost, în realitate, demis”, „cei șapte milioane și jumătate de oameni nu pot fi lăsați de izbeliște” etc. Dar declarația lui a fost mai mult decât limpede: „dacă nu sunteți demis, eu plec”. La fel de clar precum 46 < 50.
Mai mult, când Băsescu a vorbit în parlament, la suspendare, a scos la sfârșit o foaie și i-a spus lui Antonescu: „V-am adus hârtia asta ca să semnați pe ea că demisionați, așa cum ați promis". La care Antonescu a ripostat, cu țâfna care îl caracterizează: „declarațiile sunt fapte” și încă „unii mai au și onoare”. Vezi Doamne, Băsescu nu are onoare pentru că nu a demisionat în cinci minute, dar el, Antonescu, revoluționarul bunului simț, e plin de așa ceva. Se poate vedea azi care este onoarea lui Crin Antonescu.
De aia spun eu că promisiunile celor doi politicieni nu sunt deloc asemănătoare: în vreme ce a lui Băsescu a fost făcută cu onoarea unui luptător care participă la o bătălie și își asumă bărbătește confruntarea directă, a lui Antonescu a fost o simplă fanfaronadă, un gest teatral, menit să-i satisfacă lui însuși vanitatea și convingerea că este un erou național.
P1