Luna lui Buzzati

Vraja naturii

Din patul în care era întins, Adolfo Lo Ritto, pictor decorator de cincizeci şi doi de ani, auzi cheia întorcându-se în broască. Se uită la ceas. Unu şi un sfert. Era soţia sa, Renata, care se întorcea acasă.

Se opri în pragul camerei scoţându-şi pălăriuţa din pene, cu un surâs ce voia să pară dezinvolt pe buze. La treizeci şi opt de ani, slabă, cu talia foarte subţire şi cu buzele arcuite de la natură într-un botic copilăresc îmbufnat, avea în ea ceva respin­gător şi obraznic.

Fără să-şi ridice capul de pe pernă, el gemu în semn de reproş:

— Mie mi-a fost rău.

— Ţi-a fost rău? întrebă ea apatic, îndreptându-se către şifonier.

— Una din colicile mele cumplite... Nu mai puteam suporta.

— Şi ţi-a trecut? întrebă soţia pe acelaşi ton.

— Acum mi-a trecut puţin, dar mi-e tot rău — aici vocea i se transformă dintr-odată, deveni acidă şi violentă. Dar tu unde-ai fost? Se poate afla unde-ai fost? Ştii că e aproape unu şi jumătate?

— Hei, nu-i nevoie să ridici tonul aşa de tare. Unde-am fost? La cinema am fost, cu Franca.

— La ce cinema ?                               

— La Maximum.

— Şi ce rula?

— Asta-i bună, se poate şti ce ai în seara asta? Ce-i cu ancheta asta, unde-am fost, la ce cinema, ce film rula, vrei să ştii şi cu ce tramvai am venit? Ţi-am spus doar că am fost cu Franca!

— Şi ce film aţi văzut?

Spunând asta, fără să renunţe la aerul de suferind, se mişcă în pat, atât cât să poată lua de pe măsuţă un teanc de ziare.

— Vrei să verifici, deci? Nu mă crezi? Pui întrebări cu schepsis, nu? Bun, nu-ţi mai spun nimic, să te înveţi minte.

— Ştii ce eşti? Să-ţi spun eu ce eşti? Din cauza milei pe care o simţea pentru sine, Lo Ritto era pe punctul să izbucnească în lacrimi. Vrei să-ţi spun ce eşti? Vrei să-ţi spun?

Şi continua, din cauza accesului de mânie care îl bloca pe dinăuntru, să repete aceeaşi întrebare prostească.

—  Hai, spune, dacă ţii morţiş !

— Eşti o... eşti o... eşti o..., repetă de vreo zece ori, mecanic, încercând voluptatea tenebroasă de a  zgândări  rana  pe  care  o  simţea  în  piept, înăuntrul său. Eu sunt aici, pot să plesnesc în orice clipă, şi tu umbli cine ştie cu cine, cică la Maximum! Eu sunt bolnav şi tu te plimbi cu tinereii, mai rău ca alea.

Ajuns aici, pentru a spori efectul, simula un acces de hohote şi începu să se bâlbâie:

— Mmmm-ai... m-ai dis... m-ai distrus, eşti ruşinea casei, eu sunt aici, bolnav la pat, şi tu stai pe-afară toată noaptea!

— Uf, ce plictiseală, ce plictiseală, făcu ea în cele din urmă; între timp îşi pusese pălăriuţa şi taiorul în şifonier, şi se întoarse să-l privească, palidă, cu faţa trasă din cauza răutăţii. Acum ar fi mai bine să încetezi, nu?

— Aha, ar trebui şi să încetez! Ai tupeul ăsta? Să tac ar trebui, nu? Să mă fac că plouă, da? Şi tu, la plimbare până la unu noaptea, să-ţi faci mendrele. Mai trebuie să şi tac, pe deasupra?

Ea vorbi încet, calm, şuierând „s"-urile :

— Dac-ai şti ce silă îmi faci, dac-ai şti cât eşti de bătrân şi de urât! Priviţi-l pe pictorul Lo Ritto, mâzgălitorul! Îi făcea plăcere ca fiecare cuvânt să se adâncească precum un burghiu în punctele lui cele mai sensibile şi mai dureroase. Da... uită-te la tine, uită-te în oglindă, eşti un om terminat, o epavă, urât, fără dinţi, cu laţele alea păduchioase şi jegoase!... Artist, da?... Şi pe deasupra şi puţi. Nu simţi ce duhoare e în camera asta?

Cu o strâmbătură de dezgust, deschise larg fereastra şi se aplecă peste pervaz, ca şi cum ar fi vrut să respire aer curat.

Dinspre pat se auzi un soi de jelanie :

— Eu mă omor, jur că mă omor, nu mai suport... Femeia tăcu, stătea nemişcată, privind afară, în noaptea rece de decembrie.

După puţin timp, tot el, de data asta nu smiorcăit, într-o răbufnire de mânie renăscută:

— Hei, închide, închide fereastra aia bleste­mată, vrei să mă apuce o criză?

Dar soţia nu se clinti. Cu coada ochiului el îi zărea chipul, care nu mai era încordat şi hain ca mai înainte, ci parcă se golise brusc de viaţă; purta întipărit un sentiment nou, care-l transformase în mod straniu. Şi o lumină, care nu se ştia de unde provenea, îi dădea strălucire.

„La ce se gândeşte?", se întrebă el. „Oare ameninţarea că mă omor a speriat-o?" Apoi îşi dădu seama că nu putea fi asta. Deşi ar fi putut să se amăgească în continuare în legătură cu afecţiunea soţiei sale, era limpede că era vorba despre altceva. Despre ceva mult mai cumplit şi mai puternic. Dar despre ce anume?

In acest răstimp, ea, fără să se mişte, îşi strigă soţul.

— Adolfo, zise, şi avea vocea tandră şi des­cumpănită a unei copile. Adolfo, priveşte, murmură din nou, cu o uimire greu de exprimat, ca şi cum şi-ar fi dat ultima suflare.

Fără să se gândească la frig, atât de mare îi era curiozitatea, Lo Ritto sări din pat şi i se alătură soţiei la fereastră, unde rămase şi el înmărmurit.

De pe coama neagră a acoperişurilor, dincolo de curte, ceva imens şi luminos se ridica încet pe cer. Treptat, profilul său arcuit şi foarte neted se contura, până când forma se arătă: era un disc strălucitor, de dimensiuni nemaivăzute.

— Doamne, luna! spuse bărbatul, înspăimântat. Era luna, dar nu luna placidă, locuitoare a nopţilor noastre, prielnică vrăjilor iubirii, prie­tenă discretă, la lumina miraculoasă a căreia cocioabele se prefac în palate. Ci un monstru enorm, cu chipul sluţit de şanţuri adânci. Din cauza unui necunoscut cataclism sideral, se mărise în chip înspăimântător şi acum, tăcută, ameninţa lumea, răspândind asupra ei o lumină încremenită şi halucinantă, asemănătoare celei a focurilor de Bengal. Această reverberaţie scotea în evidenţă cele mai mici detalii ale lucrurilor, muchiile, asperităţile zidurilor, cornişele, pietrele, firele de păr şi ridurile oamenilor. Dar nimeni nu privea împrejur. Toţi ochii erau îndreptaţi către cer, nu reuşeau să se desprindă de acea apariţie terifiantă.

Deci legile eterne se destrămaseră, o defec­ţiune groaznică avusese loc printre regulile cosmosului şi poate că acela era sfârşitul, poate că satelitul, cu o viteză crescândă, se apropie întruna, peste câteva ore globul funest se va dilata şi va cuprinde întregul cer, apoi lumina sa se va stinge în conul de umbră al Pământului, şi nu se va mai vedea nimic până când, timp de o infini­tezimală fracţiune de secundă, la lumina slabelor reverberaţii ale oraşului nocturn, se va putea ghici un plafon zgrunţuros şi fără margini, din piatră, prăvălindu-se deasupra noastră, şi nu va mai fi nici măcar timp să vedem; totul se va cufunda în neant înainte chiar ca urechile să distingă primul tunet al ciocnirii.

În curte e un talmeş-balmeş de ferestre trântite, de obloane care se deschid, de chemări, ţipete de groază, la geamuri grupuri de figuri omeneşti, spectrale în lumina aceea. Lo Ritto simte cum mâna soţiei sale îi strânge mâna dreaptă atât de tare, încât îl doare.

— Adolfo, murmură ea într-o suflare, Adolfo, vai, iartă-mă, Adolfo, ai milă de mine, iartă-mă!

Printre hohote, se lipeşte de el, zguduită de un tremur violent. Cu privirea aţintită către luna monstruoasă, el îşi ţine soţia în braţe, în timp ce un muget ce pare ieşit din măruntaiele lumii - sunt oamenii, milioane de ţipete şi de tânguieli în cor - se înalţă împrejur din oraşul împietrit de groază.