luni, 13 august 2012

Poveste din Florenta

In 1502, toată Florenţa ştia că în atelierul cioplitorilor de la biserica Santa Maria del Fiore exista de mult timp un bloc de marmură enorm. Cândva fusese o magnifică „bucată de carne”, cum spuneau pietrarii, dar dalta stângace a unui sculptor o spărsese tocmai acolo unde ar fi trebuit să se afle picioarele statuii. Nu se mai putea face nimic din ea. Piero Soderini, primarul oraşului, se gândise să salveze blocul, dându-i o comandă lui Leonardo da Vinci sau vreunui alt maestru, dar sfârşise prin a se lăsa păgubaş – toţi spuseseră acelaşi lucru: marmura era stricată. Astfel, deşi costase bani mulţi, blocul zăcea acoperit de praf în spatele bisericii.
Aşa stăteau lucrurile până când câţiva dintre prietenii marelui Michelangelo i-au scris la Roma, unde trăia sculptorul pe atunci. El şi numai el ar fi putut face ceva din marmura aceea, au insistat ei, fiindcă blocul era, într-adevăr, minunat. Michelangelo a venit la Florenţa, l-a cercetat cu atenţie şi a spus că ar putea sculpta din el o statuie frumoasă, a cărei poziţie să ocolească spărtura. Soderini ajunsese şi el la concluzia că ar fi fost o pierdere de vreme – nimeni nu ar fi în stare să rezolve problema vechii mutilări a blocului, însă, până la urmă, şi-a dat acordul, iar Michelangelo s-a hotărât ca din marmura ciuntită să facă un David ţinând în mână praştia.
Mai târziu, pe când artistul făcea ultimele retuşuri la statuia supranumită şi „Uriaşul”, Soderini a venit să-l viziteze. Considerându-se un „cunoscător”, s-a apropiat să studieze lucrarea şi i-a spus lui Michelangelo că, după părerea lui, nasul lui David era prea mare. Sculptorul şi-a dat seama că musafirul său stătea exact sub chipul personajului şi, prin urmare, nu îl privea din perspectiva corectă.
         Fără un cuvânt, i-a făcut semn să-l urmeze sus, pe schelă. Ajuns pe platformă, a luat dalta şi a cules un pumn de praf şi aşchii de marmură rămase pe scânduri, apoi a început să se prefacă a-şi relua lucrul la nasul uriaşului, lăsând să cadă pulberea din pumn, puţin câte puţin. Cu Soderini în spatele lui, pe o treaptă mai jos, artistul părea că retuşează. După câteva minute de asemenea pantomimă, Michelangelo s-a întors către primar: „Ia uită-te acum”, i-a spus. „Da, îmi place mai mult aşa. Parcă i-ai dat viaţă”, a răspuns Soderini.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!