O poveste cu fantome a lui Dino Buzzati

Prietenii

Fabricantul de instrumente cu coarde Amedeo Torti şi soţia stăteau la o cafea. Copiii se culcaseră. Cei doi tăceau, aşa cum se întâmpla adesea. La un moment dat ea spuse:

— Vrei să-ţi spun ceva? Toată ziua am avut o senzaţie ciudată... De parcă în seara asta ar trebui să vină Appacher pe la noi.

— Nici în glumă să nu spui asta! i-a replicat soţul, supărat.

Toni Appacher, violonistul, vechiul său prieten, murise în urmă cu douăzeci de zile.

— Ştiu, ştiu că e oribil, a continuat ea, dar e un gând de care nu pot să scap.

— Ei, ar fi bine... a şoptit Torti cu o oarecare remuşcare, dar fără să aprofundeze subiectul.

Şi a dat din cap.                           

Au tăcut din nou. Era zece fără un sfert. Apoi a sunat soneria de la uşă. Îndelung, neiertătoare. Au tresărit amândoi.

— Cine să fie la ora asta ? a întrebat ea.

Au auzit în anticameră paşii târşâiţi ai lui Ines, uşa care se deschidea şi apoi un schimb de cuvinte. Fata a intrat în sufragerie, foarte palidă.

— Ines, cine e? a întrebat-o doamna. Menajera i s-a adresat stăpânului, bâlbâindu-se:

— Domnule Torti, veniţi dumneavoastră, o clipă, dincolo... Dacă aţi şti!

— Dar cine e? Cine e? a întrebat-o furioasă stăpâna, deşi ştia deja foarte bine cine se afla dincolo.

Ines s-a aplecat ca şi cum ar fi avut să-i spună o mare taină. Cuvintele i-au ieşit dintr-o suflare:

— Este... Este... Domnule Torti, veniţi dum­neavoastră... S-a întors maestrul Appacher!

— Ce poveşti! a spus Torti, iritat de toate mis­terele acelea, şi apoi s-a întors către soţie. Mă duc eu... Rămâi aici.

A ieşit în holul întunecos, s-a lovit de o mobilă, a deschis cu forţă uşa care dădea în anticameră.

Aici, în picioare, cu aerul său un pic timid, stătea Appacher. Nu chiar la fel cu obişnuitul Appacher, ci oarecum mai puţin consistent, din cauza unei imprecizii a conturului. Era o fantomă? Poate încă nu. Poate că nu se eliberase complet de ceea ce oamenii definesc drept materie. O fan­tasmă, dar cu nişte urme de consistenţă. Îmbrăcat, ca de obicei, în gri, cu cămaşa cu dungi albastre, o cravată roşie cu albastru şi pălăria din fetru foarte moale pe care o frământa nervos cu mâinile. (Se înţelege: o fantasmă de îmbrăcăminte, o fantasmă de cravată şi aşa mai departe.)

Torti nu era un bărbat impresionabil. Dimpo­trivă. Totuşi, a rămas fără cuvinte. Nu e o glumă să-l vezi apărând în casa ta pe cel mai drag şi mai vechi prieten, pe care cu douăzeci de zile în urmă îl însoţiseşi pe ultimul drum.

— Amedeo! a exclamat sărmanul maestru Appacher, vrând parcă să sondeze terenul, zâmbind.

— Tu aici? Tu aici? s-a răstit la el Torti, deoarece, din sentimentele lui potrivnice şi învălmăşite, prin­dea formă, cine ştie cum, doar un acces de furie.

N-ar fi trebuit să fie o imensă consolare să-ţi revezi prietenul pierdut? Ca să obţină o întâlnire ca aceasta, Torti n-ar fi dat bucuros milioane? Şi atunci, de ce nu trăia această fericire? De ce simţea iritarea aceea surdă? După atâtea spaime, plânsete şi neplăceri impuse de atâtea aşa-numite convenţii, trebuia s-o ia de la capăt? In zilele despărţirii, toată afecţiunea pentru prietenul lui se tocise până nu mai rămă­sese nimic din ea.

— Ei, da, sunt aici, a răspuns Appacher, fră­mântând şi mai tare borurile pălăriei. Dar eu... Ştii bine, între noi, nu e cazul să ne complimen­tăm... Poate deranjez...

— Deranj? Tu numeşti asta deranj? l-a încolţit Torti, lăsându-se dus de furie. Te întorci, nici nu vreau să ştiu de unde, şi în condiţiile astea... Şi mai vorbeşti de deranj! Ai curaj, nu glumă! Şi mai apoi vorbi cu sine, exasperat. Acum ce mă fac?

— Ascultă, Amedeo, a spus Appacher, nu te înfuria... La urma urmei, nu e vina mea... Şi dincolo (făcu un gest vag) e o oarecare confuzie... Ce să-ţi spun, ar trebui să mai rămân pe-aici cam o lună... O lună, dacă nu mai mult... Tu ştii că în casa mea debarasată s-au mutat noii chiriaşi...

— Şi, prin urmare, vrei să-mi spui că ai sta să dormi la mine?

— Să dorm? Acum nu mai dorm... Nu de somn e vorba... Aş avea nevoie doar de-un colţişor... N-o să vă supăr, eu nu mănânc, nu beau şi nu-mi... în sfârşit, n-am nevoie de baie... Doar ca să nu hălăduiesc toată noaptea, mai ales dacă plouă.

— Dar ploaia... Te udă?

— Dacă mă udă... Nu, fireşte că nu, şi a râs uşor, dar tot mă supără al naibii.

— Şi aşa, ai petrece nopţile aici?

— Dacă îmi îngădui.

— Dacă îţi îngădui?... Nu înţeleg... Un om inte­ligent, un vechi prieten... Unul care are o viaţă întreagă în urma lui... Cum se face că nu-şi dă seama? Da, tu n-ai avut niciodată familie.

Celălalt, încurcat, dădea înapoi, apropiindu-se de uşă.

— Scuză-mă, credeam... E vorba doar de o lună...

— Nu vrei să mă înţelegi, deci! i-a spus Torti aproape jignit. Nu la mine mă gândesc ... La copii!... La copii!... Ţi s-ar părea un lucru de nimic să te arăţi celor doi nevinovaţi, care n-au împlinit încă zece ani... După tot ce s-a întâmplat, ar trebui să-ţi dai seama în ce stare eşti. Iartă-mi duritatea, dar tu eşti o fantomă... Şi acolo unde sunt copiii mei, eu nu las o fantomă să intre, dragul meu...

— Deci, nu se poate?

— Dragul meu, nu ştiu ce să mai sp...

N-a apucat să termine cuvântul. Brusc, Appacher dispăruse. Se auzeau doar nişte paşi grăbiţi pe scară, în jos.

Bătea ora douăsprezece şi jumătate din noapte, când maestrul Mario Tamburlani, director la Con­servator, unde îşi avea şi locuinţa, s-a întors acasă de la un concert. Ajuns în faţa uşii apartamen­tului, apucase să răsucească cheia, când a auzit o voce şoptind în spatele lui: „Maestre, maestre!" întorcându-se brusc, l-a văzut pe Appacher.

Tamburlani era faimos pentru diplomaţia lui, pentru acel savoir-faire, pentru precauţia şi capa­citatea de a se descurca în viaţă: daruri, sau defecte, ce l-au purtat mult mai sus decât ar fi putut să o facă meritele sale. A evaluat situaţia într-o clipă.

— Oh, dragule, dragule, a şoptit cu o voce afectuoasă şi patetică, şi întindea mâinile spre violonist, neapropiindu-se însă la mai puţin de un metru de el. Vai, dragule, dragule... Dacă ai şti ce gol ai...

— Poftim? Poftim? a întrebat celălalt, care era cam surd, pentru că fantomele au simţurile mai puţin ascuţite... Ai puţină răbdare, acum nu mai aud ca altădată...

— Te înţeleg, dragule... Dar nici nu pot să ţip... Ada doarme dincolo şi...

— Scuză-mă, m-ai putea lăsa să intru măcar o clipă? De ore întregi umblu...

— Nu, nu, fii înţelegător, vai de tine dacă Blitz te simte...

— Poftim? Ce-ai spus?

— Blitz, câinele meu lup, îl ştii nu-i aşa? Ar face o asemenea zarvă... S-ar trezi imediat şi portarul... Şi cine ştie...

— Deci, n-aş putea, pentru câteva zile...

— Să vii să stai la mine? Vai, dragă Appacher, dar sigur, sigur!... Cum, pentru un prieten ca tine... Dar cum să facem cu câinele?

Obiecţia l-a lăsat pe Appacher fără replică. A încercat atunci să facă apel la sentimente:

— Plângeai, maestre, plângeai acum o lună, la cimitir, când ai ţinut discursul, înainte să mă acopere cu pământ... îţi aminteşti? Îţi auzeam hohotele, ştii?

— Vai, dragule, dragule, nu-mi mai aminti... Simt atâta suferinţă aici (şi-şi duse mâna la piept)... Doamne, Dumnezeule, mi se pare că Blitz...

Din interiorul apartamentului, într-adevăr, se auzea un mârâit de avertisment.

— Aşteaptă, dragule, intru o clipă să liniştesc animalul ăsta insuportabil... Dragule, doar un moment...

Iute ca un ţipar, s-a strecurat înăuntru şi a închis uşa în spatele lui, încuind-o bine. Apoi, tăcere.

Appacher a aşteptat câteva minute. Apoi a spus încet: „Tamburlani, Tamburlani" De partea cealaltă n-a răspuns nimeni, aşa că a bătut uşor în uşă. Dar tăcerea era totală.

Noaptea mergea înainte. Appacher s-a gândit să încerce şi la Gianna, fată uşoară, dar cu suflet bun, cu care fusese de multe ori. Gianna locuia în două camere mici dintr-un bloc de locuinţe mun­citoreşti, cam departe de locul unde se afla el. Când a ajuns la ea, era trecut de ora trei. Din fericire, cum se întâmpla adeseori într-un loc ca acesta, uşa de la intrare era întredeschisă. Appacher a urcat cu greu până la etajul cinci. Era obosit de atâtea drumuri.

Pe palier nu i-a fost greu să găsească uşa, deşi era întuneric de să-ţi bagi degetele în ochi. A bătut încet. A trebuit să mai bată pentru ca dinăuntru să i se dea semne de viaţă. Apoi s-a auzit vocea ei somnoroasă:

— Cine-i? Cine-i la ora asta?

— Eşti singură? Deschide... Sunt eu, Toni.

— La ora asta? a repetat ea fără entuziasm, dar cu obişnuita-i docilitate. Aşteaptă... Vin imediat.

Un târşâit de papuci, zgomotul întrerupăto­rului, broasca deschizându-se:

— Cum de vii la ora asta?

După ce a deschis uşa, Gianna se pregătea să alerge în pat, lăsându-l pe bărbat să se deranjeze să încuie uşa, când înfăţişarea ciudată a lui Appacher a frapat-o. A rămas fără un cuvânt, privindu-l, şi abia atunci a răsărit din ceaţa somno­lenţei amintirea îngrozitoare.

— Dar tu... Dar tu... Dar tu...

Voia să-i spună: tu eşti mort, acum îmi amintesc. Îi lipsea însă curajul. Se dădu înapoi, cu braţele întinse spre el, ca să-l respingă în cazul în care avea să se apropie de ea.

— Dar tu... Dar tu... Apoi a scos un fel de urlet.

— Afară... Afară, te rog!

Îl implora, cu ochii ieşiţi din orbite de spaimă. Iar el îi spunea:

— Te rog, Gianna... Voiam doar să mă odihnesc puţin...

— Nu, nu, afară! Cum poţi gândi una ca asta... Mă faci să înnebunesc. Afară! Afară! Vrei să tre­zeşti tot blocul?

Appacher nu dădea nici un semn că ar vrea să se mişte; fata, fără a-şi lua ochii de la el, a căutat în spatele ei, orbeşte, cu mâinile pe scrin. I-a picat în mâini un foarfece.

— Mă duc, mă duc, i-a spus el dezorientat, dar femeia, cu curajul disperatului, îi înfigea deja arma în piept.

Lama dublă nu întâmpină nici o rezistenţă, pătrunse uşor în fantomă.

— Vai, Toni, iartă-mă... N-am vrut, i-a spus fata, înspăimântată.

El însă a exclamat:

— Nu, nu... Au, ce mă gâdili, te rog... Ce mă gâdili!

Şi a început să râdă isteric, ca un nebun. De afară, din curte, un oblon s-a deschis cu zgomot şi o voce furioasă a strigat:

— Pot să aflu şi eu ce se întâmplă? E aproape patru dimineaţa. E scandalos, pentru Dumnezeu!

Appacher fugea deja ca vântul.

La cine să mai încerce? La ajutorul de stareţ de la San Calisto, în afara oraşului? La bunul don Raimondo, vechiul său coleg de gimnaziu care, pe patul morţii, i-a dat ultimele mângâieri ale cre­dinţei ?

— Înapoi, înapoi, arătare diavolească, a fost primirea respectabilului preot de cum i s-a înfăţişat violonistul.

— Sunt Appacher, nu mă recunoşti?... Don Raimondo, lasă-mă să mă ascund aici, la tine. Peste puţin vin zorile. Nici măcar un câine nu mă vrea... Prietenii m-au renegat. Cel puţin tu...

— Nu ştiu cine eşti tu, a răspuns preotul cu o voce melancolică şi solemnă, ai putea fi un demon, o amăgire a simţurilor mele, nu ştiu. Tu eşti însă Appacher, într-adevăr, intră, te rog, acela e patul meu, întinde-te şi odihneşte-te...

— Mulţumesc, mulţumesc, don Raimondo, ştiam eu...

— Nu-ţi face griji, a mai spus preotul bine­voitor,  nu-ţi  face  griji  că  episcopul  deja  mă bănuieşte. Nu-ţi face griji, te implor, dacă pre­zenţa ta aici va da naştere la complicaţii grave... în sfârşit, nu-ţi face griji pentru mine. Dacă tu ai fost trimis aici spre nenorocirea mea, ei bine, să se facă voia Domnului!... Dar ce faci acum? Pleci?

Din această cauză spiritele — câte-un suflet nefericit mai întârzie cu încăpăţânare pe pământ — nu vor să trăiască alături de noi, ci se retrag prin casele părăsite, printre ruinele turnu­rilor legendare, în capelele pierdute din păduri, pe stâncile singuratice pe care marea le bate, le bate şi care, încet, se fărâmiţează.