O poveste a lui James Joyce (7)

Pensiunea de familie

Doamna Mooney era fată de măcelar. Femeie care se pricepea să-si păstreze bunurile, femeie hotărîtă. Luase de bărbat pe cel mai destoinic dintre băieţii de prăvălie ai lui taică-său şi deschisese o măcelărie lîngă Spring Gardens. Dar de cum murise socru-său, Mooney începuse a se ticăloşi. Bea, fura bani din tejghea, se îngloda în datorii. Degeaba se jura că se cuminţeşte; la cîteva zile o lua iar razna. Pînă la urmă şi-a ruinat negoţul, fiindcă se certa cu nevastă-sa de faţă cu clienţii şi mai cumpăra şi marfă proastă. Într-o seară s-a repezit la nevastă-sa cu satîrul şi femeia a trebuit să doarmă prin vecini.

Asta a pus capăt traiului lor laolaltă. Doamna Mooney s-a dus la preot şi a obţinut despărţirea, lăsîndu-i-se în grijă copiii. De atunci n-a mai vrut să-i dea lui bărbatu-său nici bani, nici mîncare şi nici loc în casă; aşa că el a fost nevoit să se angajeze în slujba şerifului. Era un beţivan mărunţel, gîrbovit şi jerpelit, cu o faţă albă şi-o mustaţă albă şi cu sprîncene albe ce-i încondeiau ochii mici, inflamaţi şi străbătuţi de vinişoare roz — şi toată ziua şedea în odaia ajutorului de şerif, aşteptînd să fie pus la vreo treabă. Doamna Mooney, care-şi oprise banii ce îi mai rămăseseră din măcelărie şi deschisese o pensiune de familie în Hardwicke Street, era o femeie corpolentă, impunătoare. Clientela sa era alcătuită din locatari flotanţi — turişti din Liverpool şi de pe Isle of Man — şi, din cînd în cînd, artişti de pe la varieteuri. Locatarii permanenţi erau funcţionari pe la întreprinderile din centru. Îşi conducea pensiunea cu isteţime şi energie, ştiind cînd să acorde credit, cînd să fie neînduplecată şi cînd să treacă lucrurile cu vederea. Tinerii locatari permanenţi o numeau Madam, cînd vorbeau de ea.

Tinerii lui „Madam Mooney" plăteau cincisprezece şilingi pe săptămînă pentru masă şi casă (berea la cină plătindu-se separat). Toţi aveau aceleaşi gusturi şi ocupaţii şi erau deci în termeni foarte familiari. Discutau între ei şansele cailor favoriţi şi ale outsider -ilor. Jack Mooney, băiatul lui Madam, era funcţionar în biroul unui reprezentant de comerţ din Fleet Street şi avea faima de a fi „un tip dat dracului", îi plăceau obscenităţile cazone şi venea acasă la ore mici. Cînd îşi întîlnea prietenii, totdeauna avea cîte „una bună" de povestit şi mai mult ca sigur că era în drum spre „ceva pe cinste", adică vreo cursă unde ştia ce cal are cele mai mari şanse, sau la vreo artistă unde avea el cele mai mari şanse. Mînuia binişor mănuşa de box şi se pricepea să cînte cuplete hazlii. Adesea, duminică seara, în salonul din faţă al doamnei Mooney avea loc cîte o petrecere. Artiştii de'varieteu îşi dădeau concursul, iar Sheridan cînta la pian valsuri şi polci şi improviza cîte un acompaniament. Polly, fata lui Madam, cînta şi ea. Cînta:

Sînt o fată... zvăpăiată,

Nu-ncerca să te prefaci :

Ştii că sunt... plină de draci

Polly era o fată subţirică, de 19 ani; avea părul bălai şi mătăsos, gura mică şi plină. Cînd vorbea cu cineva, obişnuia să-şi ridice ochii cenuşii cu o uşoară umbră verzuie în ei — şi asta o făcea să semene cu o mică madonă perversă. Mai întîi doamna Mooney îşi trimisese fata dactilografă în biroul unui agent de cereale; dar cum un om de-al şerifului, cu foarte proastă reputaţie, prinsese obiceiul să treacă o dată la două zile pe la serviciul ei, cerînd voie să-i spuie o vorbă fiică-sii, o luase iar acasă şi o pusese să-i ajute în gospodărie. Polly fiind foarte dezgheţată, maică-sa se gîndi să-i dea în grijă pe tinerii locatari, lăsînd-o să se ocupe de ei în voie. Mai cu seamă că băieţilor tineri le place să simtă pe aproape o femeie tînără. Polly, bineînţeles, flirta cu locatarii, dar doamna Mooney, care era destul de isteaţă pentru a-şi da seama, ştia foarte bine că aceştia doar se distrau cînd n-aveau altă treabă; niciunul n-avea intenţii serioase. Aşa merseră lucrurile multă vreme, şi doamna Mooney parcă se gîndea s-o trimită pe fată înapoi la maşina de scris, cînd băgă de seamă că se petrece ceva între Polly şi unul dintre tineri. Începu să supravegheze perechea şi să-şi facă socotelile pe tăcute.

Polly ştia că-i supravegheată, dar cum mama ei continua să tacă, nu era posibilă nicio îndoială. Mama şi fiica nu se înţeleseseră pe faţă, nu exista între ele nicio complicitate deschisă, dar, cu toate că lumea din casă începuse a vorbi, doamna Mooney nu intervenea. Polly începuse să se poarte cam ciudat, iar tînărul se vedea că nu-i în apele lui. În cele din urmă, cînd crezu că-i momentul potrivit, doamna Mooney interveni. Ea trata problemele morale cum tratează satîrul carnea; şi în cazul acesta ştia ce are de făcut.

Era o dimineaţă luminoasă de duminică, la început de vară. Ziua promitea să devină călduroasă, deocamdată însă adia un vînticel proaspăt. Ferestrele pensiunii erau toate deschise şi perdelele de dantelă se învolburau uşor către stradă. Dinspre turnul bisericii Sf. Gheorghe venea într-una dangăt de clopote şi credincioşii, singuri sau în grup, traversau mica piaţă rotundă din faţa bisericii. Ştiai încotro se duc după ţinuta lor sobră şi solemnă, cît şi după cărticelele negre din mîinile înmănuşate. În pensiune, micul dejun se terminase şi masa din sufragerie era plină de farfurii mînjite cu gălbenuş de ou şi presărate cu fărîme de pîine şi coji de slănină. Doamna Mooney şedea în fotoliul de pai şi o supraveghea pe slujnica Mary cum strîngea masa. O punea să adune toate resturile de pîine, care urmau să fie folosite la pregătirea budincii de marţi. După ce masa fu curăţată, resturile de pîine adunate, zahărul şi untul sub cheie, doamna Mooney începu să-si recheme în minte conversaţia avută în ajun cu Polly. Lucrurile stăteau chiar aşa cum îşi închipuise: ea fusese foarte deschisă în întrebări, iar Polly foarte deschisă în răspunsuri. Fireşte că amîndouă erau un pic stînjenite: ea, fiindcă nu dorea nici să primească prea tăios ştirea, nici să aibă aerul că fusese de acord, iar Polly, fiindcă aluziile de genul ăsta totdeauna o fîstîceau şi fiindcă nu dorea să se ştie că, în înţeleapta ei candoare, ghicise intenţia ce se ascundea sub îngăduinţa maică-sii.

De îndată ce, adîncită în meditaţiile ei, îşi dădu totuşi seama că încetaseră să bată clopotele la biserica Sf. Gheorghe, doamna Mooney aruncă instinctiv o privire spre ceasornicul aurit de pe etajera căminului. Era 11 şi 17 minute; avea timp destul să lămurească afacerea cu domnul Doran şi să fie fix la 12 în Marlborough Street. Era sigură că va învinge. Mai întîi avea de partea ei opinia publică, cu toată greutatea sa: era o mamă ultragiată, îl primise sub acoperişul ei, presupunînd că e un om de onoare, iar el abuzase pur şi simplu de ospitalitatea pe care i-o oferise. Era un bărbat în vîrstă de vreo treizeci şi patru, treizeci şi cinci de ani, încît nu putea invoca drept scuză uşurinţa tinereţii; nici necunoaşterea vieţii nu l-ar fi putut scuza, de vreme ce era un om destul de umblat prin lume. Profitase pur şi simplu de tinereţea şi lipsa de experienţă a lui Polly; era limpede. Acum se punea întrebarea în ce fel înţelegea să repare răul făcut

În astfel de cazuri, bărbatul trebuie neapărat să-şi răscumpere greşeala. Pentru el e uşor; după ce şi-a făcut cheful, poate să-şi vadă înainte de treabă, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, dar fata trebuie să tragă ponoasele. Sunt şi mame care ar accepta să se cîrpească o chestie ca asta cu ceva bani; cunoştea asemenea cazuri. Dar ea nu va proceda aşa. Pentru ea numai o singură reparaţie poate răscumpăra cinstea fetei: căsătoria.

Îşi revizuia toate argumentele tari, înainte de a o trimite pe Mary sus la domnul Doran, să-i spună că doreşte să stea de vorbă cu el. Ştia bine că va cîştiga. Avea de-a face cu un tînăr serios, nu un stricat sau un fanfaron, ca ceilalţi. Să fi fost vorba de domnul Sheridan, ori de domnul Meade, ori de Bantam Lyons, treaba ar fi fost mult mai grea. Nu credea ea că are să-i convină să fie dat în vileag. Toţi locatarii din casă ştiau ceva despre chestia asta, ba unii mai scorniseră şi amănunte. Şi-apoi, tînărul lucra de 13 ani la o mare firmă catolică de comerţ cu vinuri; a fi dat în vileag, putea să însemne pentru el pierderea serviciului. Dar dacă era om de înţeles, totul putea să iasă bine. Mai întîi de toate îl ştia econom, deci bănuia că are şi ceva bănişori strînşi.

Aproape 11 şi jumătate! Se ridică si-şi verifică înfăţişarea în oglinda ovală dintre ferestre. Expresia hotărîtă a feţei mari şi rumene o mulţumi; se gîndi la unele mame, cunoştinţe de-ale ei, care nu ştiau cum să se descotorosească de fetele lor.

Domnul Doran era într-adevăr foarte tulburat în această dimineaţă de duminică, încercase de două ori să se bărbierească, dar mîna îi fusese atît de nesigură, încît trebuise să renunţe. De trei zile nu se mai răsese şi fălcile îi erau umbrite de o barbă cu ţepi roşcaţi, iar la două-trei minute i se abureau ochelarii şi trebuia să şi-i scoată şi să-i frece cu batista. Amintirea spovedaniei din ajun îl făcea să se simtă grozav de prost. Preotul scosese în evidenţă fiece amănunt ridicol al aventurii şi la urmă îi înfăţişase păcatul ca fiind atît de mare, încît mai că era mulţumit să i se ofere portiţa de scăpare a unei reparaţii. Răul era comis. Ce mai putea face acum decît s-o ia de nevastă sau să fugă? Nu putea ieşi din încurcătură făcînd pe cinicul. Fără îndoială că se va vorbi de chestia asta şi sigur că-i va ajunge la urechi patronului. E atît de mic Dublinul: fiecare ştia ce fac toţi ceilalţi. Simţi un nod fierbinte în gît cînd, în închipuirea sa aţîţată, auzi parcă vocea aspră a domnului Leonard, strigînd:

— Trimiteţi-l pe Doran la mine, vă rog!

Toţi aceşti ani îndelungaţi de slujbă, irosiţi! Toată munca şi sîrguinţa lui în zadar! Fireşte, în tinereţe făcuse şi el prostii; se fălise a fi liber-cugetător şi în discuţii cu prietenii, prin localuri, negase existenţa lui Dumnezeu. Dar toate astea trecuseră sau, în sfîrşit, erau ca şi terminate. Mai cumpăra el şi acuma, în fiece săptămînă, cîte-un exemplar din Reynold's Newspaper, dar îşi împlinea îndatoririle religioase, şi cea mai mare parte din an ducea o viaţă ordonată. Avea bani îndeajuns pentru a-şi întemeia un cămin; nu asta era piedica. Dar familia s-ar uita de sus la Polly. În primul rînd, reputaţia proastă a tatălui ei; apoi, chiar şi pensiunea maică-sii începea să capete o anumită faimă. Avea senzaţia că e tras pe sfoară. Parcă-şi vedea prietenii stînd de vorbă despre întîmplarea asta şi rîzînd de el. Era, ce-i drept, cam vulgară; cîteodatâ făcea şi greşeli gramaticale. Dar ce importanţă ar avea gramatica, dacă ar iubi-o cu adevărat? Şi încă nu se putea lămuri dacă s-o preţuiască sau s-o dispreţuiască pentru ceea ce făcuse. Bineînţeles, făcuse şi el. Instinctul însă îl îndemna să rămînă liber, să nu se însoare. Odată însurat, s-a zis cu tine.

În timp ce şedea pe marginea patului, în pantaloni şi cămaşă, neputincios să ia o hotărîre, Polly bătu uşor la uşa lui şi intră. Îi povesti în amănunt că i se destăinuise maică-sii, care avea de gînd să stea de vorbă cu el în dimineaţa asta. Începu să plîngă, şi-i căzu de gît, suspinînd:

— O, Bob! Bob! Ce să mă fac? Nu ştiu ce să mă fac!  

Zise c-o să-si pună capăt zilelor. El o încuraja fără convingere, spunîndu-i să nu plîngă, c-o să se aranjeze totul, să n-aibă nicio teamă. Prin piepţii cămăşii, îi simţea zbuciumul sînului.

Nu era numai vina lui că se întîmplase. Îşi amintea bine, cu ciudata memorie migăloasă a celibatarului, primele mîngîieri pe care i le dăduseră, ca din întîmplare, rochia, răsuflarea, degetele ei. Şi apoi, într-o seară, tîrziu, pe cînd el se dezbrăca să se culce, ea bătuse sfios la uşă. Voia să-şi aprindă lumînarea de la lumînarea lui, fiindcă pe-a ei i-o stinsese curentul. Era seara ei de baie. Purta o jacheţică largă, de casă, deschisă în faţă, din flanelă înflorată. Glezna albă îi licărea prin deschizătura papucilor îmblăniţi şi sub pielea parfumată îi dogorea sîngele. Şi pe cînd îşi aprindea lumînarea şi o fixa în sfeşnic, i se desprindea un uşor parfum din încheieturile mîinilor şi dintre degete.

În serile cînd el se întorcea tîrziu, îi încălzea cina. Şi simţind-o alături, singur cu ea în miez de noapte în casa adormită, nici nu mai ştia ce mănîncă. Şi atenţiile ei! În serile cît de cît reci, sau umede, sau vîntoase, găsea totdeauna pregătit pentru el cîte un pahar de punci. S-ar putea să fie fericiţi împreună...

Urcau noaptea scara unul lîngă altul, în vîrful picioarelor, fiecare cu cîte o lumînare în mînă, iar la al treilea palier îşi spuneau cu părere de rău noapte bună. Se sărutau, îşi amintea bine ochii ei, atingerea mîinii şi delirul lui...

Dar delirul trece. Ca un ecou îi răsuna în urechi întrebarea ei; acum şi-o punea sieşi: „Ce să mă fac?" Instinctul celibatarului îl îndemna să se ferească. Dar rămînea păcatul de neînlăturat; chiar şi simţul lui de onoare îi spunea că trebuie răscumpărare pentru un asemenea păcat.

Cum şedea cu ea pe marginea patului, veni Mary la uşă si-i spuse că-l pofteşte „madam" jos în salon, că are ceva de vorbit cu dumnealui. Se ridică să-si pună surtucul şi vesta, mai lipsit de vlagă ca oricînd. Odată îmbrăcat, se apropie iar de Polly ca s-o încurajeze. Nici o teamă, o să iasă totul bine! O lăsă plîngînd pe marginea patului şi gemînd încetişor: „O, Doamne Dumnezeule !"

Pe cînd cobora scările, i se aburiră aşa de tare sticlele ochelarilor, că trebui să stea locului să le şteargă. Ah, de-ar fi putut să iasă prin acoperiş, să zboare departe, într-altă ţară, unde să nu mai audă cît o trăi de încurcătura asta! Aşa gîndea. Şi totuşi, o putere îl împingea jos, treaptă cu treaptă. Feţele implacabile, a patronului şi a lui „Madam", îşi pironeau privirile asupra derutei lui. Pe ultimul şir de trepte se întîlni cu Jack Mooney, care urca ţinînd grijuliu în braţe două sticle de Boss, luate din cămară. Se salutară cu răceală, şi ochii seducătorului zăboviră o clipă pe o faţă groasă, de buldog, şi pe o pereche de braţe scurte şi vînjoase. Cînd ajunse la piciorul scării, ridică ochii şi-l văzu pe Jack privindu-l din uşa odăiţei de pe palier.

Îşi aminti brusc seara cînd unul dintre artiştii de music-hall, un londonez blond şi mărunţel, făcuse o aluzie cam îndrăzneaţă la adresa lui Polly. Aproape că se spărsese petrecerea din cauza violenţei lui Jack. Toată lumea încercase să-l liniştească. Artistul de music-hall, niţel mai palid ca de obicei, zîmbise şi încercase să-i convingă că nu voise să zică nimic rău, dar Jack zbiera întruna la el că dacă-i arde cuiva să-ncerce asemenea glume pe socoteala soră-sii, afurisit să fie el dacă nu-i bagă măselele pe gît — aşa să ştie !

Polly mai şezu niţel pe marginea patului, plîngînd. Apoi îşi uscă ochii şi trecu la oglindă. Muie un capăt de prosop în cana cu apă şi-şi împrospătă ochii. Se privi din profil, îşi potrivi o agrafă lîngă ureche. Apoi se întoarse iar la pat şi se aşeză la picioarele lui. Privi îndelung pernele, şi vederea lor îi trezi în gînd amintiri tainice, plăcute. Îşi sprijini ceafa de bara de fier, răcoroasă, a patului şi căzu în reverie: pe faţa ei nu se mai citea nicio tulburare.

Rămase aşteptînd, cu răbdare, aproape voioasă, fără pic de grijă, aducerile aminte făcînd treptat loc speranţelor şi viziunilor viitorului. Speranţele şi visele erau atît de învălmăşite, încît nu mai vedea pernele albe pe care-i rămăsese aţintită privirea şi nu-şi mai amintea că aşteaptă ceva.

În cele din urmă o auzi pe maică-sa strigînd-o. Sări în picioare şi fugi la balustrada scării.

—  Polly! Polly !

—  Da, mamă ?

—  Coboară, draga mea. Domnul Doran doreşte să-ţi vorbească.

Atunci îşi aduse aminte ce aştepta.

James Joyce - Dubliners