Calea democratica spre tiranie (ultima parte)

Încovoierea în sclavie

Tocqueville nu ne spune exact cum se produce transformarea treptată în sclavie totalitară. Dar cu 150 de ani în urmă el nu putea să prevadă exact că scena parlamentară va produce două tipuri principale de partide: partidele Moş Crăciun, în general de stînga, şi partidele Strînge Cureaua, mai mult sau mai puţin de dreapta. Partidele Moş Crăciun, cu cadouri pentru cei mulţi, în mod normal iau de la unii pentru a da altora: îşi desfăşoară activitatea cu largheţe (largesse), ca să folosim termenul lui John Adams. Socialismul, fie el naţional sau internaţional, va acţiona în numele “justiţiei distributive”, precum şi a “justiţiei sociale” şi a “progresului” şi, astfel, va cîştiga popularitate. La urma urmei, nu poţi trage în Moş Crăciun. Ca urmare, aceste partide vor cîştiga în mod obişnuit alegerile, iar politicienii care utilizează sloganurile lor vor fi extrem de eficienţi în strîngerea de voturi.

Partidele Strînge Cureaua, în cazul în care cîştigă în mod neaşteptat puterea, în general acţionează cu mai multă înţelepciune, însă rareori au curajul să anuleze politicile partidelor Moş Crăciun. Masele de votanţi, care favorizează în general partidele Moş Crăciun, şi-ar retrage imediat sprijinul în cazul în care partidele Strînge Cureaua ar acţiona în mod consecvent şi radical. Risipitorii sînt, desigur, mai populari decît zgîrciţii. De fapt, partidele Moş Crăciun sînt rareori învinse cu adevărat, însă ele se înving singure din cînd în cînd propunînd candidaţi fără şanse sau provocînd serioase tulburări politice sau dezastre economice.

Un Sfînt Nicolae politizat este un stăpîn sumbru. Darurile nu pot fi distribuite fără o reglementare birocratică, fără înregistrarea şi înregimentarea întregii ţări. Nenumărate fire sînt ataşate de toate darurile primite de “sus”. Statul intervine în toate domeniile existenţei umane – educaţie, sănătate, transporturi, comunicaţii, divertisment, alimentaţie, comerţ, industrie, agricultură, construcţii, ocuparea forţei de muncă, moşteniri, viaţă socială, naştere şi moarte.

Există două feţe ale acestei intervenţii pe scară largă: etatismul şi egalitarismul, dar acestea sînt strîns legate, deoarece pentru a înregimenta perfect o societate oamenii trebuie să fie reduşi la un nivel identic. Astfel, “societatea fără clase” devine scopul real şi orice fel de discriminare trebuie să dispară. Însă discriminarea este intrinsecă unei vieţi libere, pentru că libertatea voinţei şi a alegerii este o caracteristică a omului şi a personalităţii sale. Dacă mă căsătoresc cu Bess în loc de Jean, eu, evident, fac o discriminare faţă de Jean; dacă îl aleg pe Dr. Nishiyama ca profesor de japoneză, în locul Dr. O’Hanrahan, îl discriminez pe cel din urmă, şi aşa mai departe. (Nu ar trebui să fiţi surprinşi dacă un teatru de operă care ar respinge un Bambuti de 1.20m pentru rolul lui Siegfried în “Inelul Niebelungilor” al lui Wagner ar fi acuzat de rasism!)

Nu există în realitate decît discriminare justă sau injustă. Cu toate acestea, democraţia egalitaristă rămîne de neclintit în politica sa totalitară. Jocul, popular în democraţiile moderne, al pedepsirii celor harnici şi gospodari şi, concomitent, de răsplătire a leneşilor, risipitorilor şi nechibzuiţilor, este cultivat prin intermediul Statului, împlinind astfel un program demo-egalitarian bazat pe o ideologie demo-totalitară.

Tirania democratică, care se dezvoltă pe neobservate ca o descompunere lentă şi subtilă şi conduce la un control total al Statului, este, aşadar, a treia şi în nici un caz cea mai rară cale către forma cea mai modernă de sclavie.

Erik von Kuehnelt-Leddihn