Aventurile lui Cepelică (10)

Călătorie cu cîrtiţa de la o închisoare la alta

Cepelică se trezi din somn în to­iul nopţii. I se părea că ciocănise cineva în uşă. Dîndu-şi însă seama unde se afla, ideea aceasta i se păru atît de caraghioasă, încît îl pufni rîsul.

– Şi totuşi am auzit ceva – îşi zise mirat.

In timp ce-şi bătea capul să înţeleagă ce anume l-ar fi putut trezi la ora aceea, desluşi undeva în apropiere un zgo­mot înăbuşit, continuu, asemănător unor lovituri de tîrnăcop.

– Sapă cineva o galerie, – se dumiri Cepelică după ce-şi lipi urechea de peretele în care se auzeau izbiturile. Nu-şi is­prăvi bine gîndul că din perete se desprinseră mai întîi cîţiva bulgări de pămînt, apoi, din acelaşi loc, o piatră se rostogoli la picioarele sale. Din golul făcut ţîşni ceva sau cineva, nedes­luşit ca formă, care prinse a vorbi fornăit:

– Unde naiba am ajuns?

– In carcera secretă – răspunse Cepelică – adică în cea mai întunecoasă celulă a castelului. În consecinţă, vă rog să mă iertaţi dacă nu vă pot recunoaşte, nici saluta cum se cuvine.

– Dar matale cine eşti? Te rog să mă ierţi, dar nici eu nu te recunosc. Asta din pricină că sînt obişnuită cu întunericul şi locul ăsta e prea luminos pentru mine. Ştii, lumina mă orbeşte.

– A, stai! Dumneata trebuie să fii coana Cîrtiţa.

– În persoană – reluă Cîrtiţa. De cînd tot voiam să sap prin părţile astea, dar nu mai ajungeam. Am atîtea pe cap, cu supravegherea şi întreţinerea tunelului ăsta de zeci de kilo­metri! Mereu e pe undeva cîte o infiltraţie de apă (de asta am şi căpătat guturai) şi pe deasupra îmi mai dau de furcă şi afurisiţii ăştia de viermi. Umblă hai-hui, care-ncotro şi n-au pic de respect pentru munca altuia. De aceea mi-am şi amînat voiajul de la o săptămînă la alta. Dar azi dimineaţă, cum m-am sculat, mi-am zis: „Cucoană, dacă vrei să fii o per­soană respectabilă şi ţii să cunoşti lumea, e timpul să sapi în­tr-o direcţie nouă"... Iaca aşa am pornit-o la drum şi...

Cepelică îi întrerupse trăncăneala şi se prezentă:

– Pe mine mă cheamă Cepelică şi sunt prizonierul ca­valerului Pătlăgică.

– Fii fără grijă – zise Cîrtiţa – te-am recunoscut după miros. Dar să ştii că te compătimesc din toată inima. Trebuie să fie un chin îngrozitor să stai zi şi noapte într-un loc atît de luminos.

– Eu îl găsesc, dimpotrivă, prea întunecos.

– Glumeşti, desigur, tinere. În tot cazul, condoleanţele mele. Eh, rea mai e lumea, frăţioare. După mine dacă tot e să te bage la închisoare, barem să-ţi găsească un loc întunecos, să-ţi odihneşti încaltea ochii. Eh, dar oamenii nu mai au niciun pic de inimă. Şi asta, după părerea mea, încă din ziua în care Cartaginezii i-au smuls lui Atillius Regulus pleoapele şi l-au expus cu ochii la soare.

Cepelică pricepu că n-are nici un rost să discute cu o cîr­tiţa despre întuneric şi lumină. Obişnuinţa cu bezna o făcea desigur să aibă în această privinţă... vederile ei.

– Într-adevăr – oftă el, ca să-i facă pe plac – îmi ard ochii în cap de atîta lumină.

– Nu-i aşa? Ce spuneam eu? Cîrtiţa era adînc mişcată. Of, dacă n-ai fi atît de corpolent...

– Eu corpolent? Da' de unde... Aş putea trece şi printr-o bortă de cîrtiţă, vă asigur.

– Tot ce se poate, tinere, dar întîi de toate te-aş ruga să-mi faci plăcerea ca pe viitor să nu-mi mai numeşti tunelele borte, – zise Cîrtiţa înţepată, dar reveni îndată la sentimente mai bune. N-am nimic împotrivă să mă însoţeşti o bucată de drum.

– Cred că m-aş putea strecura chiar prin tunelul ăsta – îi propuse Cepelică – dacă bineînţeles mă veţi călăuzi, pentru că singur mi-ar fi teamă să nu mă rătăcesc. Am auzit că tune­lele dumneavoastră sînt foarte întortocheate.

– Mda – rămase pe gînduri Cîrtiţa. Ştii ce? Ai avea ceva împotrivă să sap alt tunel? Crede-mă, nimic nu mă plic­tiseşte mai mult decît să bat acelaşi drum.

– În ce direcţie? întrebă repede Cepelică.

– Mi-e egal. Numai să nimerim într-un loc întunecos şi nu într-o aşa-zisă carceră, luminată parcă de bal, ca asta.

Lui Cepelică îi veni deodată în minte celula în care se aflau Dovleac, Strugure şi ceilalţi. Straşnică surpriză le-ar mai face să li se înfăţişeze aşa, deodată, răsărind de sub pămînt.

– Nu credeţi că cel mai nimerit ar fi s-o luăm spre dreap­ta? zise el.

– Dreapta, stînga, mi-e totuna. Dacă preferi la dreapta, hai s-o luăm într-acolo.

Şi fără să mai stea pe gînduri, Cîrtiţa îşi înfipse botul în perete şi începu să scurme împroşcînd cu bulgări, pietricele şi pulbere, încît Cepelică se pomeni aproape îngropat. Începu să tuşească şi să strănute, şi o ţinu aşa vreun sfert de ceas.Cînd în sfîrşit se linişti, auzi vocea nerăbdătoare a Cîrtiţei

– Ce tot tăndăleşti acolo? Vii  sau nu? Hotărăşte-te odată!

Cepelică pătrunse în gura tunelului, tîrîndu-se apoi pe brînci fără niciun fel de greutate. În faţa lui, la ciţiva metri, Cîrtiţa înainta ca în unt, înghiţind pămîntul, nu alta. Cepelică se opri totuşi cîteva clipe să astupe gura tunelului.

,,O să descopere curînd că am tulit-o – îşi zise el – cel puţin să nu ştie pe unde."

Începu apoi să alerge pe urmele Cîrtiţei, pufnind mereu şi scuipînd ţărîna pe care aceasta i-o azvîrlea drept în obraz, cu lopata, parcă.

– Ei, cum te simţi? îl întrebă peste umăr Cîrtiţa, continuînd să scormonească.

– Mulţumesc, foarte bine – răspunse Cepelică – aici e întuneric beznă.

– Ţi-am spus eu că o să te simţi bine, – se bucură ea. Vrei să facem o haltă? Drept să-ţi spun eu mă cam grăbesc,dar poate mătăluţă nu prea eşti obişnuit să faci pe metroul.

– Fără haltă. Să mergem mai departe – zise Cepelică, dornic să ajungă cît mai degrabă în apropierea temniţei.

– De acord – spuse Cîrtiţa şi se puse în mişcare, sfre­delind şi scobind pămîntul cu zgomotul unui ciocan pneumatic, în timp ce Cepelică răsufla din greu şi se forţa să ţină pa­sul cu ea.

Cam la un sfert de ceas după ce Cepelică ştersese putina, uşa carcerei secrete se dădu scîrţîind în lături şi Pătlăgică, cu un zîmbet triumfător pe buze, pătrunse înăuntru.

Ah, cît aşteptase bravul cavaler această clipă a răfuielii. Indreptîndu-se spre închisoare, era fericit şi se simţea mai uşor cu douăzeci de kilograme.

– Banditul, e în mîinile mele, – îşi zicea plin de încîntare. O să-1 fac să mărturisească totul, de-a fir-a păr, apoi voi porunci să fie spînzurat. După asta o să-l eliberez pe meşterul Strugure şi pe ăilalţi prostănaci. De ei n-am a mă teme. Iată şi poarta carcerei. Ah, cît mă bucur că haimanaua asta zace aici şi plînge, împeliţatul, plînge, dacă nu cumva i-or fi secat şi la­crimile... Fac prinsoare că-mi va cerşi îndurarea în genunchi şi că-mi va lustrui pantofii cu limba. Îl voi lăsa să se tîrască, îi voi aţîţa flacăra nădejdii, apoi i-o voi stinge, anunţîndu-i sentinţa: moarte prin ştreang.

Ajuns în prag, cavalerul aprinse o lanternă, dar oricît cer­cetă încăperea nu găsi nici urmă de prizonier. Celula era goală.

Lui Pătlăgică nu-i venea să-şi creadă ochilor. Gardienii din preajma lui îl văzură luînd pe rînd toate culorile curcu­beului: din roşu deveni galben, apoi portocaliu, verde, vînăt, indigo şi în cele din urmă violet.

– Unde naiba s-a pitit? Cepelică, unde te-ai ascuns?

Întrebarea era vădit idioată: unde s-ar fi putut ascunde Cepelică?

Pătlăgică îl căută în toate ungherele, se uită sub pat, privi în urcior, cercetă podeaua, pereţii şi tavanul, bucăţică cu bu­căţică. Nimic. Prizonierul dispăruse, se evaporase.

– Cine l-a lăsat să fugă? se întoarse cavalerul spre paz­nici, cu o înfăţişare fioroasă. Voi?

Tremurînd, gardianul şef îndrăzni să observe:

– Domnule   cavaler,   cheile   tainiţei   erau   la   dumnea­voastră.

Pătlăgică se scarpină după ureche. Da, asta aşa era... „Complicat mister" – oftă el şi se aşeză turceşte în mij­locul celulei. „Uite – se încuraja el – stînd aşa, cu capul în mîini, judeci parcă mai limpede decît în picioare". Dar nici poziţia, asta nu-i ajută la nimic. Nu găsi cheia misterului. Se ridică în picioare, cu capul vuind.

În clipa aceea, un vînt, stîrnit cine ştie cum, izbi cu putere uşa care se închise cu zgomot.

– Deschideţi, ticăloşilor! urlă Pătlăgică – deschideţi!

Nu se poate, înălţimea voastră. S-a înţepenit zăvorul. Pătlăgică încercă să deschidă cu cheia, dar broasca era în aşa fel făcută că nu se putea descuia decît pe dinafară.Văzîndu-se captiv în propria sa închisoare, fu cît p-aci să plesnească. Schimbă din nou feţe-feţe, luînd la rînd culorile curcubeului, de data asta în sens invers: din violet se făcu indigo, apoi albastru, verde, portocaliu şi cînd ajunse galben începu să-i ameninţe pe gardieni cu împuşcarea, în caz că nu-i vor deschide, pîn' ce numără la o sută.

Pe scurt, gardienii trebuiră să arunce uşa în aer cu dina­mită. Explozia îl zvîrli şi pe Pătlăgică cît colo, îngropîndu-l într-un morman de pămînt şi moloz. Gardienii săpară de zor şi în sfîrşit îl scoaseră la suprafaţă, ca pe un cartof din cuibul lui. Îl tîrîră la lumină şi-l cercetară cu atenţie să vadă dacă nu şi-a scrîntit vre-un mădular. Erau toate, nevătămate, la locul lor, numai nasul îi era niţel sfîrtecat. Îi puseră pe loc un plas­ture, iar cavalerul fugi să se ascundă în apartamentul său, cu capul în perne. Îi era ruşine să se arate la castel cu peticul acela drept în mijlocul obrazului.

În timpul acesta Cepelică şi coana Cîrtiţă ajunseseră de­parte. Auziră totuşi zgomotul exploziei.

– Ce-o mai fi şi asta? tresări băiatul.

– A, nu te nelinişti. Trageri de artilerie, probabil. Gu­vernatorul, prinţul Lămîie, se crede un mare geniu militar şi cea mai mare fericire a lui e să pună la cale cîte un război, măcar de paradă – îl lămuri Cîrtiţă şi continuă să sape cu în­verşunare, proslăvind întunericul şi blestemînd lumina.

– Îmi amintesc că pe vremuri am dat cu ochii de o lumînare. Oh, ce privelişte înspăimîntătoare. Nu ştiam cum s-o şterg mai repede...

– Ei, da – aprobă Cepelică – unele luminări dau o lu­mină orbitoare.

– Şi fă-ţi idee – reluă Cîrtiţa – luminarea era stinsă. Mă întreb şi acum cu groază ce m-aş fi făcut dacă ar fi fost aprinsă?!

Cepelică tocmai se întreba cum naiba putea o luminare stinsă să dea o lumină orbitoare, cînd deodată Cîrtiţa se opri brusc.

– Aud voci! zise ea.

Cepelică ciuli urechile: desluşea o zarvă îndepărtată, dar nu izbutea să deosebească nicio voce.

– Auzi? întrebă Cîrtiţa. Sînt glasuri! Asta nu-i a bine...Unde sînt glasuri e lume. Şi unde e lume e şi lumină. Ce mai tura-vura, cotim la stînga.

Încordîndu-şi mai bine atenţia, Cepelică recunoscu de data asta vocea meşterului Strugure. Nu pricepea ce spune, dar de înşelat nu se înşela: cunoştea doar foarte bine vocea cizma­rului. Vru să strige, să se facă auzit şi recunoscut, dar se răzgîndi.

„Mai bine să nu afle Cîrtiţa că e vorba de cunoscuţii mei – îşi zise el. Înainte de toate trebuie s-o conving să sape în direcţia celulei lor, altfel toate planurile mele cad baltă."

– Stimată doamnă Cîrtiţă – rosti el – am auzit vorbindu-se cîndva de un tunel foarte întunecos, care după soco­teala mea trebuie să fie chiar prin partea locului.

– Mai întunecos decît al nostru? întrebă Cîrtiţa neîn­crezătoare.

– O, de zece ori mai întunecos, – minţi Cepelică. Sînt convins că vocile pe care le auzim, aparţin unor persoane care se odihnesc, desfătîndu-şi privirile tocmai în tunelul acela.

– Hm – mormăi Cîrtiţa – povestea asta mi se pare cam îndoielnică, dar văd că ţii morţiş să dăm o raită într-acolo. Să ştii însă că orice risc te priveşte personal. Să nu zici că nu ţi-am spus.

– V-aş rămîne îndatorat, – se rugă Cepelică. Cine se teme de apă nu prinde peşte, şi pe urmă cît trăieşte – omul învaţă, nu-i aşa?

– Fie, – încuviinţă Cîrtiţa, dar dacă o să te doară ochii să nu arunci vina pe alţii...

Pe măsură ce înaintau, vocile se auzeau din ce în ce mai desluşit.

După cîteva minute Cepelică putu să-1 audă limpede pe moş Dovleac care se tînguia:

– Totul e din vina mea... Of... totul e din vina mea... Of, de ar veni odată Cepelică.

– Mi s-a părut oare – se încruntă Cîrtiţa – sau ţi s-a pronunţat într-adevăr numele?

– Numele  meu?   făcu  Cepelică  mirat.   Nu...   eu  n-am auzit.

Dar tocmai se auzea şi vocea meşterului Strugure:

– Cepelică şi-a dat cuvîntul că va veni să ne scoată de aici şi va veni... Sunt sigur de asta: cum te văd şi cum mă vezi.

– Ei, acum ce mai ai de zis? se supără Cîrtiţa. Nu, să nu spui că n-ai auzit! Lămureşte-mă mai bine cu ce gînduri m-ai adus pînă aici!

– Coană Cîrtiţă – mărturisi Cepelică – ar fi fost de­ sigur mai cinstit să vă spun adevărul de la bun început. Gla­surile pe care le-aţi auzit sînt ale prietenilor mei, închişi în temniţa castelului conteselor Cireşiamare... Le-am promis c-o să le ajut să scape...

– Aha, şi te-ai gîndit că poate cu ajutorul meu...

– Întocmai, coană Cîrtiţă – se porni Cepelică – dacă aţi avut bunătatea să faceţi un tunel pînă în străfundurile as­tea, vă rog din suflet, n-aţi vrea să mai săpaţi unul prin care să poată scăpa şi prietenii mei?

Cârtiţa se gîndi o clipă:

– De ce nu? Pentru mine toate tunelele sînt la fel. O să sap un tunel şi pentru prietenii tăi.

Grozav ce-ar mai fi sărutat-o Cepelică, dar mutrişoara ei era atît de mînjită cu pămînt încît nici nu se mai puteau deo­sebi ochii de nas şi nasul de gură.

– Vă mulţumesc din inimă, coană Cîrtiţă. O să vă fiu re­cunoscător toată viaţa.

– Lasă, lasă, – zise Cîrtiţa emoţionată. Nu e momentul să ţinem discursuri. Hai la prietenii tăi.

Se aşternură pe treabă şi străpunseră cît ai clipi porţiu­nea de perete ce-i mai despărţea de închisoare. Dar ghinion! Exact în clipa cînd Cîrtiţa îşi vîrîse capul în celulă, meşterul Strugure scăpărase un chibrit să vadă cît e ceasul.

Înfricoşată, parcă lovită peste bot, Cîrtiţa se trase îndărăt ca arsă şi o luă la goană prin tunel, lăsîndu-l buimac pe Cepelică. Abia de mai avu timp să-i strige peste umăr:

– La revedere, domnule Cepelică. Eşti un băiat de treabă şi aş fi vrut să te ajut. Dar trebuia să mă previi că vom da aici peste un adevărat iad în flăcări. Nu trebuia să mă păcăleşti în halul ăsta.

Şi alergă atît de iute, încît în urma ei, pereţii galeriei se cutremurau, se surpau şi se prăbuşeau astupînd, treptat, tot gangul cu pămînt.

Curînd, Cepelică nu-i mai putu auzi glasul şi, trist, îşi luă în gînd rămas bun de la ea:

– Adio, bătrînă Cîrtiţă. Lumea e mică şi cine ştie, poate într-o bună zi ne-om reîntîlni şi atunci îţi voi putea cere ier tare pentru că odată te-am tras pe sfoară.

Cepelică îşi şterse cît putu mai bine faţa cu batista şi, dintr-un salt, fu în celulă, vesel şi vioi ca un peştişor.

– Bună ziua, prieteni, – îi salută el cu o voce răsună­toare ca o trîmbiţă.

Închipuiţi-vă bucuria tuturor. îi săriră de gît, voind care mai de care şi toţi deodată să-l sărute, să-l îmbrăţişeze, să-l bată pe umăr prieteneşte, să-i strîngă mîna. îl trăgeau care în­cotro, şi îl scuturau şi îl zgîlţîiau atît de tare că nu-i mai rămă­sese pe haină nici un fir de praf, necum de ţărînă.

– Încet, încetişor – se rugă Cepelică. Fraţilor, mă sfîrtecaţi...

Cu greu, în cele din urmă, izbuti să-i domolească, dar de’ndată ce-i povesti păţaniile lui, veselia li se preschimbă în leznădejde.

– Va să zică şi tu eşti prizonier? La fel cu noi? întrebă neşterul Strugure.

– Nici mai mult nici mai puţin.

– Şi dacă gardienii or să te gabjească aici?

– Asta nu-i absolut necesar – zise Cepelică – la nevoie o să mă ascund în vioara profesorului Pară.

– Şi pe noi cine ne mai scoate de aici? bodogănea lelea Lueniţa, în timp ce moş Dovleac suspina din rărunchi:

– Totul e din vina mea... Of!... Numai şi numai din vina mea...

Cepelică ar fi vrut să-i mai îmbărbăteze cît de cît, dar cu toate strădaniile îi fu peste putinţă. Lui însuşi, de altfel, situaţia nu-i apărea de loc trandafirie.