Îi ştiţi pe indivizii ăia care îşi etalează lanţurile de aur, maşinile luxoase, cărămizile de bani etc? Nu ştiu cum se numesc ei - cocalari, gherţoi, nu mă pricep şi chiar nu are importanță. Întrebarea este: de ce etalează acei oameni cu ostentaţie ceea ce au? Pentru ce le trebuie ca noi, ceilalţi, care nu avem, să luăm notă că ei au?
Explicaţiile pe care le-am tot auzit merg de la „lipsa de educaţie” până la „perversitate”, trecând prin „nesimţire”, „prostie” şi multe altele. Eu cred, însă, că e vorba de cu totul altceva: de un instinct pe care îl avem cu toţii, doar că la unii este mai mult sau mai puţin reprimat. Instinctul ăla face ca omul care are ceva să nu fie satisfăcut complet dacă nu îi vede pe ceilalţi nefericiţi că nu au şi ei acel ceva. Simplu de tot: eu am o maşină de câteva sute de mii de euro. Nu îmi este de ajuns că o am, trebuie să mă dau cu ea în aşa fel încât să atrag atenţia tuturor. Şi nici asta nu e de ajuns: mai trebuie ca toţi cei care mă văd dându-mă cu maşina aia să fie invidioşi şi asta să se citească pe figurile lor. Abia atunci fericirea mea este completă.
Pe unii, chestia asta nu-i interesează foarte tare, la fel cum pe alţii nu-i interesează foarte tare sexul. Pur şi simplu, aşa sunt ei. Pe alţii i-ar interesa, dar sunt prudenţi - se gândesc că pot deveni ţinta unor atacuri în scop de jaf etc, aşa că se abţin de la ostentaţie. În general, însă, acest instinct este prezent şi ne face să ne „dăm mari” cu ceea ce avem. Chiar dacă nu o facem non-stop, chiar dacă nu ne fudulim neapărat cu banii şi maşinile, ci cu isteţimea ori cu muşchii, o facem.
Instinctul ăsta e prezent din plin la unele animale. Mă uit de exemplu la bichonii mei - Richi şi Cindy. Să zicem că Richi e în bucătărie şi Cindy în curte. Îi dau lui Richi un cârnat. Se uită la el, îl adulmecă, se uită la mine, iar îl adulmecă, îl împinge cu botul şi, până la urmă, se pune în poziţia culcat lângă el. Ai zice că nu-l interesează. Dar ce să vezi? Imediat ce apare Cindy, o lasă să observe că el are un cârnat şi, când ea se apropie, odată îl înşfacă şi începe să mârâie, după care pleacă în altă parte cu el şi-l înfulecă. Iată deci că satisfacţia de a mânca un cârnat nu e completă la un câine decât atunci când un semen de-al lui vede despre ce este vorba şi începe să-i lase gură apă. Q.E.D.
Pe unii, chestia asta nu-i interesează foarte tare, la fel cum pe alţii nu-i interesează foarte tare sexul. Pur şi simplu, aşa sunt ei. Pe alţii i-ar interesa, dar sunt prudenţi - se gândesc că pot deveni ţinta unor atacuri în scop de jaf etc, aşa că se abţin de la ostentaţie. În general, însă, acest instinct este prezent şi ne face să ne „dăm mari” cu ceea ce avem. Chiar dacă nu o facem non-stop, chiar dacă nu ne fudulim neapărat cu banii şi maşinile, ci cu isteţimea ori cu muşchii, o facem.
Instinctul ăsta e prezent din plin la unele animale. Mă uit de exemplu la bichonii mei - Richi şi Cindy. Să zicem că Richi e în bucătărie şi Cindy în curte. Îi dau lui Richi un cârnat. Se uită la el, îl adulmecă, se uită la mine, iar îl adulmecă, îl împinge cu botul şi, până la urmă, se pune în poziţia culcat lângă el. Ai zice că nu-l interesează. Dar ce să vezi? Imediat ce apare Cindy, o lasă să observe că el are un cârnat şi, când ea se apropie, odată îl înşfacă şi începe să mârâie, după care pleacă în altă parte cu el şi-l înfulecă. Iată deci că satisfacţia de a mânca un cârnat nu e completă la un câine decât atunci când un semen de-al lui vede despre ce este vorba şi începe să-i lase gură apă. Q.E.D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu