Părintele Galeriu

Să fi fost 1992 sau 1993. Într-o duminică însorită, coboram cu Luminiţa către Mânăstire, pentru liturghie. Conduceam fără motor, cum îmi era obiceiul moştenit din anii lui Ceauşescu. Luam curbele Furnicii în viteză, cu o anumită doză de inconştienţă, pentru că nu aveam chef să tocesc plăcuţele de frână. În plus, îmi plăcea să conduc neortodox, nu ştiu de ce mă satisfăcea să întru în situaţii periculoase, producând un anume disconfort persoanei de lângă mine. Luminiţa se obişnuise demult, dar alţii se încordau, împingeau podeaua cu picioarele, se crispau şi asta îmi plăcea, pentru că după ce ieşeam din situaţia periculoasă, aveam prilejul să simulez aşa, un fel de degajare, cumva punându-mă deasupra tuturor celorlalţi şoferi, care conduceau cuminte etc. Mă dădeam, cu alte cuvinte, mare.

În duminica aceea, cum mă dădeam eu mare pe curbele Furnicii, numai ce văd un preot mergând pe jos, cu pas voinicesc, ajutat, ce-i drept şi de o anumită inerţie care începe să funcţioneze când cobori câte o pantă. Nu ştiu de ce mi s-a părut ceva cunoscut la el, încă înainte de a-i vedea figura. L-am depăşit, m-am uitat în oglindă şi i-am spus Luminiţei:
- Fii atentă, ăsta e părintele Galeriu!
El era, într-adevăr, aşa că Luminiţa mi-a cerut să opresc şi să-l invit în maşină, că precis se duce şi el la liturghie. Zis şi făcut. Am tras pe dreapta, am ieşit amândoi din maşină şi am făcut câţiva paşi în întâmpinarea părintelui Galeriu, care ne-a zâmbit, ne-a salutat şi a acceptat să îl ducem până la Mânăstire.
La liturghie, surpriză: în locul părintelui Nil, care ţinea întotdeauna predica, a apărut părintele Galeriu - semn că era cinstit cum se cuvine ca oaspete al Mânăstirii. Şi apoi, pur şi simplu s-a petrecut ceva incredibil. Pentru întâia oară de când mergeam la liturghie, am simţit că momentul ăla aş vrea să nu se mai termine. Nu pot să descriu sentimentul care m-a cuprins, Părintele Galeriu vorbea cu înflăcărare şi spunea lucruri atât de frumoase, încât au tăcut până şi babele care vin la biserică şi trăncănesc tot timpul în surdină despre numai ele ştiu ce. Îmi amintesc şi azi povestioara pe care ne-a spus-o părintele despre copilul care vrea să se însoare dar iubita, ca să spună DA, îi cere să-i aducă inima mamei lui. Şi el, după lungi ezitări, îşi omoară mama, îi ia inima şi i-o duce fetei. Pe drum, se împiedică într-o rădăcină, cade şi se loveşte. Din inima care se rostogolise câţiva metri mai încolo, se aude un glas plin de îngrijorare: „Te-ai lovit, dragul mamii?”

Când, la un moment dat, părintele Galeriu a terminat predica, a fost ca şi cum s-ar fi rupt o vrajă. Am auzit din nou micile zgomote din jur: şoaptele oamenilor, sfârâitul lumânărilor, oftatul celor din jur, viaţa şi-a reluat, cu alte cuvinte, cursul.
Am ieşit apoi în curte şi l-am aşteptat pe părintele Galeriu. Luasem hotărârea să-l invităm la masă. Şi, incredibil, a fost de acord. Am stabilit să ne întâlnim peste două zile. Ne-a spus că mănâncă de regim şi mama a gătit nişte bunătăţi fără carne şi grăsime, fără prăjeli şi rântaşuri, de te lingeai pe buze.
În ziua stabilită, am mers la casa unde locuia, cu discreţie, părintele Galeriu. Am aflat că venea acolo în fiecare an, dar nu dorea să se ştie acest lucru. Casa era a unei doamne pe nume Struţeanu, pe care o ştiam vag de la biserică.
Masa cu părintele Galeriu a fost o încântare. Crezusem că e un simplu preot, cu care nu se poate vorbi decât despre credinţă şi despre Dumnezeu. Dar am descoperit un om-enciclopedie, care putea discuta despre aproape orice subiect, care dădea răspunsuri cuprinzătoare la chestiuni din cele mai speciale. Cred că şi despre matematică am fi putut vorbi, dar am preferat să-l întreb lucruri care mă interesau din filosofie, ori din istorie. Mi-a răspuns la toate, cu amănunte, uimindu-mă pur şi simplu. Şi eu nici pe-atunci nu eram chiar lesne de uimit.
După masă, l-am dus înapoi la casa doamnei Struţeanu. Mi-a lăsat numărul de telefon şi mi-a spus că pot să-l sun dacă am nevoie de ceva. I-am mulţumit din suflet şi l-am asigurat că oricând va mai trece prin Sinaia va fi binevenit în casa noastră. Dar nu ne-a mai vizitat niciodată.

In schimb, eu l-am căutat după vreo doi ani. Aveam nevoie de sprijin pentru Schitul Sfânta Ana al părintelui Ioanichie. Ni se cereau diverse aprobări înalte şi părintele Galeriu putea să între oriunde şi oricând. M-a ajutat atât cât a putut, fără să se expună prea mult, şi l-am înţeles: nu îşi permitea să treacă peste anumite reguli, nu avea cum să nu ţină seama de diverse centre şi linii de interese care se întreţeseau pe deasupra micului proiect al lui Ioanichie.
Părintele Galeriu a trecut la cele veșnice în 2003. După nişte ani, a murit şi fiul lui - doctorul Galeriu din Ploieşti, pe care l-am cunoscut de asemenea foarte bine. Cu el m-am intersectat în politică, dar asta e o altă poveste şi o să o spun, poate, altădată.
Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi .