Ce linişte se făcu
în jurul micului Cantemir! Pendula din odaia mătuşii Magdalena trimitea bătăi
lungi şi scurte, printre ele, întrebări, o laponă cu breton lucios, sania din
oase de morsă, renul. Hamuri din solzi de peşti-împăraţi, gînduri, gînduri, limba
alămie a pendulei care nu ştie decît două vorbe: bun-rău, bun-rău, bun-rău...
Uşa unei odăi se deschise şi apăru ma’Magdalena, urmată de ma’Amalia. Intre aceste două bune femei bătrîne existau atîtea deosebiri cîte asemănări. Vreau să spun că, luînd o foaie dintr-un caiet de aritmetică şi scriind în dreapta pe o coloană asemănările dintre ele şi în stînga, pe altă coloană, deosebirile, trăgînd linie şi adunînd, cifra totală din dreapta, să zicem 37.895 ar fi fost egală cu cea din stînga, tot 37.895. Pentru că ar fi fără folos şi pictisitor să arăt toate aceste deosebiri şi asemănări, doar pentru a vă satisface curiozitatea, voi arăta cîteva.
Incă o asemănare
între ele: amîndouă ştiau nenumărate sfaturi şi se specializaseră în a le servi
tuturor – şi celor interesaţi, şi celor neinteresaţi. Cele mai multe le primea
iubitul lor nepot, Cantemir. Si cum era el un băieţaş destul de slăbuţ, nu le
putea duce chiar pe toate. Ce făcea el? Uneori se prefăcea numai că le primeşte.
Cum? Iată: deschidea bine urechea îndreptată spre gura uneia dintre cele două bătrîne,
în timp ce aceasta emitea cu putere un sfat. Urechea devenea un fel de pîlnie
transparentă, vibratilă, iar bătrîna era încredinţată, văzînd-o, că sfatul ei
era binevenit. „Aşa, foarte frumos, ţine minte ce-ţi spun eu, că nu te învăţ de
rău...” Urechea ascultătoare prindea toate vorbele, în ordinea trimisă. In
acelaşi timp, cealaltă ureche se ascuţea într-un fel de cornet lucios, devenind
exact gîtu pîlniei care era prima ureche. Pe acest canal lunecos şi din ce în
ce mai subţire, toate vorbele cu tîlc ale celor două mătuşi căpătau o viteză
aproape cosmică, ieşeau afară şi se volatilizau în aceeaşi secundă, fiindcă
este cunoscut din fizică: în contact cu oxigenul din aer, cuvintele se dezagregă,
de unde şi vorba: strigi în vînt.
Cum se lăsau înşelate
cele două bătrîne? Ei bine, aici s-ar putea da o explicaţie care arîngreuia
inutil povestea despre micul Cantemir şi v-ar face somn. Este de ajuns să ştiţi
că ele aveau încredere în atenţia băiatului. Din nefericire, amîndouă confundau
(altă asemănare) atenţia lui cu
urechea spre care vorbeau. Asta era o greşeală a lor, iar faptul că uneori, cînd
erau supărate, îl întrebau: „Ce-i cu tine, eşti într-o ureche?” nu înseamnă că
ar fi descoperit vreodată această greşeală.
Uneori, micul
Cantemir scăpa de prea multele sfaturi, dăruindu-le cu generozitate prietenilor
care aveau sau nu aveau nevoie de ele.
Ajunge cu
asemănările. Trec mai repede peste deosebirile dintre cele două bătrîne,
deosebiri ce le apropie şi mai mult. Un singur exemplu: ma’Amalia vorbeşte
foarte rar, ma’Magdalena foarte repede. Dar şi aici găsim numitorul comun: amîndouă
vorbesc la fel de mult. „Stai Magdalo, că nu dau turcii, spune ma’Amalia cîteodată.
Ai să păţeşti într-o zi ca cel care a plecat cu graba şi s-a întîlnit cu
zăbava, îl ştii tu, venea şi pe la noi acum cîţiva ani, ascuţea foarfeci şi
cuţite. Cred că ştii.” „Stiu, ştiu, cum să nu ştiu”, se repezea ma’Magdalena.
Astfel începeau să-şi aducă aminte şi aveau treabă toata ziua sau toată noaptea,
după cum începeau, ziua sau noaptea.
*
Bătrînele aveau
nouă pisici. Erau cele mai frumoase pisici din regiune. Un renumit crescător de
pisici din Amsterdam, în trecere prin oraş, a rămas încîntat de mărimea, agilitatea,
inteligenţa, temperamentul lor. Lîna pe care o torceau era de cea mai bună
calitate. Olandezul scoase strigăte de admiraţie în faţa strălucirii neobişnuite
a blănii celor nouă pisici, şi care se datora nu uleiului de nucă, ci selecţiei
îndelungate şi hranei compuse din şoareci de trei luni şi din lapte de pasăre
dimineaţa şi seara, plus alte treisprezece feluri de mîncare, pe anotimpuri.
După ce fu adusă
cafeaua şi dulceaţa, vizitatorul întrebă respectuos, dar cu aerul cel mai mirat
din lume: „De ce nu creşteţi şi lalele?"
Neaşteptată
întrebare! Bătrînele se cam supărară. Aveau şi dreptate. Stie o regiune
întreagă cine eşti, vine unul străin, rămîne uluit şi, în loc să te întrebe ce
şi cum cu pisicile, te întreabă despre lalele. Nu s-a mai pomenit! Descumpănită,
ma'Amalia răspunse tot cu o întrebare: „Credeţi că ajută la ceva?"
Oaspetele,
iubind la fel de mult şi pisicile şi lalelele, el însuşi vestit printre
cultivatorii acestei gingaşe flori, de cîte ori îşi aducea aminte de unele uita
de celelalte. (Din această cauză, cei care nu-l cunoşteau prea bine îl puteau
acuza de rea credinţă. Nedrept!) La întrebarea ma'Amaliei, el se grăbi la rîndu-i:
„Dacă ajută? Desigur, doamnă! Lalelele înalţă spiritul, purifică gîndirea. Sunt
florile cu cele mai alese însuşiri".
De aici încolo,
conversaţia deveni cît se poate de interesantă. Cele două bătrîne continuau să
vorbească despre pisici, olandezul despre lalele. S-au înţeles de minune, ajutaţi
fiind şi de faptul că olandezul vorbea romîneşte la fel de bine ca mătuşile
olandeza.
Multe săptămîni
s-a pomenit în casă despre această
conversaţie. Din faptul că s-au înţeles atît de bine, o vecină a răspîndit
zvonul că între lalele şi pisici nu ar fi nicio deosebire. Iar la sugestia
micului Cantemir, mătuşile lui dădură unui tînăr pisoi numele de Laleaua-neagră.
Au fost zile de pomină.
*
- Parcă vorbeai
cu cineva, puiule, zise ma’Amalia, te-am auzit vorbind, nu? Cu cine vorbeai?
- Chiar! Cu cine
vorbeai, cu cine? Se repezi ma’Magdalena. Văd că stai singur...
- Nu-i întotdeauna
motiv să taci, făcu micul Cantemir.
- Nu ştiu de ce îmi
vine să te cred, zău aşa, zău dacă nu, tu ce zici Amalio? Ce zici tu?
Obrazul rotund
al mătuşii Amalia păreă întotdeauna pregătiti să audă o taină mare. Purta o
bonetă cenuşie. Mîinile ei împleteau singure o mănuşă. Andrelele erau lungi,
nichelate. Aveau înfipte în capetele de jos dopuri de plută. Ochiurile de lînă
groasă treceau repede de pe o andrea pe alta şi firul de lînă, mereu înfăşurat
pe degetul arătător, trecea în împletitură. Stătea în picioare, ghemul de lînă îl
ţinea într-un buzunar al şorţului. Spuse rar:
- De, Magdalo,
ce să zic? Vorbeşte şi el, mititelul. Nu ştie că toate cîte le zice omul sunt
vorbe; şi minciuna este vorbă. Că se ştie, drăguţă:
Vorba-n colţuri şi rotundă
Fără cercuri se înfundă
- Cam aşa-i,
aşa-i, ce ştie el? Nu întotdeauna cine are gură de vorbit are şi cap de gîndit.
- Cum vine asta?
se încruntă micul Cantemir: fără cercuri
se înfundă...
- Ai să vezi tu,
zise ma'Magdalena. Ia spune, vorbeai sau nu vorbeai ?
De zicale şi
vorbe cu multe înţelesuri, din care înţelegi puţine, scapi uşor, te faci că
înţelegi şi merge aproape întotdeauna. Dar cum poţi scăpa de o întrebare neocolită,
cum să eviţi un răspuns pe care nu vrei să-l dai pentru simplul motiv că nu vrei (acesta este, credeţi-mă, un
motiv cît se poate de serios), un răspuns aşteptat fără întîrziere, cum?
Ii trecu prin
cap băiatului să se facă o muscă, dar, lăsînd la o parte faptul că nu era o
treabă tocmai uşoară, cu siguranţă că nu l-ar fi crezut nimeni.
Să încerce oare
să nu se gîndească la nimic, chemînd astfel o idee salvatoare? Plăcut e,
doamne, să nu te gîndeşti la nimic!
Tocmai atunci
pendula bătu de nouă ori. „Incepe!"
spusese cireşul. Ceva începe sau a început. De unde vine căldura care,
neaşteptat, îl cuprinde pe băiat de la tălpi şi se face guler în jurul gîtului?
Şi de unde vîntul cu miros de scorţişoară care îl răcoreşte pe dată? Şi de unde
această femeie cu ochi tăiaţi adînc pieziş, acoperiţi de pleoape grele,
frumoasa doamnă Curiozitatea? De unde chemarea ei de neînlăturat către băiatul
neştiutor şi încăpăţînat, de unde?
- Răspunde, măi
băiete, ori nu ne mai auzi, sau nu vrei?
zise ma'Amalia.
Cuvinte spuse
fără nicio grabă.
Micul Cantemir
se apropie de cele două bătrîne. Le cuprinse umerii, îşi linguşi creştetul
capului la subsuoara lor şi i se păru că-i atît de mic, încît fără ele n-ar şti
să găsească drumul pînă la uşă, şi dacă l-ai fi întrebat de ce se bucură cu
acest fel de bucurie, n-ar fi ştiut să răspundă şi ar fi căpătat o notă mică,
poate chiar patru.
Bătrînele,
privindu-se pe deasupra lui ca de la cine ştie ce depărtare, clătinau capetele
cu îngăduinţă acum, una din ele continua să împletească, mare era mulţumirea
lor, dar ea nu trebuia întrutotul arătată...
- Ce spui, ce
spui tu, uită-te la el, Amalio, zise ma’Magdalena.
- De, Magdalo,
trag şi eu nădejde ca spînul de barbă. Poate-i vin odată minţile la cap. Uite-l
cum le întoarce, îl auzi vorbind şi el zice că nu vorbeşte!
Micul Cantemir îşi
ridică ochii spre ea, avea sufletul la gură. Ce s-ar fi făcut el fără răspunsul
ce urma să-l primească? Intrebă:
- Ma’Amalie, cum
să se tragă spînul de barbă daca n-are?
- Nici n-o să
aibă, zise ma'Magdalena.
- Nu merită? se
interesă băiatul.
- Nu poate, zise
ma'Amalia.
Cunoscîndu-le
prea bine, băiatul zise, simţind că acum e timpul:
- Călugărul s-a lăsat de călugărie.
Supărarea bătrînelor,
şi aşa prefăcută, se duse pe apa sîmbetei. Amîndouă spuseră odată:
- De unde ştii?
Ai văzut bine? Ia te uită!
- Am văzut
foarte bine. Ne-a dus pe toţi. Cred că nici nu s-a călugărit vreodată.
- Aşa-i, aşa-i,
dacă o fi aşa, ziseră mătuşile.
Si se bucurară.
Era vorba despre bătrţnul motan Pafnutie care, în toamnă, declarase solemn că
se călgăreşte, lăsîndu-se de vînătoare. De atunci, pariurile între bătrîne se ţineau
lanţ: glumeţte sau nu glumeţte Pafnutie? Nu reuşiseră încă să s convingă.
- Asta-i bună,
Magdalo, zise ma’Amalia.Merită să facem un domino.
Lăsă lucrul din
mînă.
- Vedem noi mîine,
trebuie să vedem cu ochii noştri.
Ma’Magdalena
aduse jocul de domino.
Din “Intâmplări din noaptea soarelui de lapte" de George BălăiţăCap 6 Micul Cantemir la mare
Cap 1 Aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu