Şi o repede
schimbare urmă.
Lumina în
care lumea acestei nopţi de pomină se făcea că trăieşte începu să se tulbure.
Micul Cantemir se simţi luat de somn, înfăşurat în pînze şi arome, purtat
printre fluturi, berze şi păuni. Nu era altul decît Somnul-apelor, cel mai
lacom somn, care trecînd pe aici — era tocmai timpul lui — vru să-l ia pe băiat
cu el. Dar băiatul nu era dintre cei ce se lasă duşi cu una, cu două. Nu! Cu
ultimele puteri, el se apucă strîns de o pană de porumbel ce plutea la voia
întîmplării. Somnul-apelor încercă să-l smulgă. Nu reuşi, timp de stat nu avea,
aşa că-l lăsă în plata domnului şi se duse; oarecum indispus, fireşte; i se
întîmpla prima oară să nu poată lua ce pofteşte,
fie om, piatră, floare, arbore sau jivină, pod
de casă, televizor, cal de curse, orice i s-ar fi
ivit în cale. Avea de ce să fie îngrijorat.