Micul Cantemir și Miezilă

     —    Să nu-l crezi, se cutremură de satisfacţie poarta grădinii. De fapt nu s-a spart nicio ţeavă. Minte. Chiar şi acum cînd nu-i mai foloseşte la nimic, minte. Dă-mi un pumn să-mi treacă sughiţul... Aşa... Nu vrei să intri?

       —     Numai dacă-mi răspunzi la o ghicitoare.

       —     Cu plăcere, spune!

       —     Ascultă:

Toţoi

Moţoi

Duce pe Ţoaţa

Moaţa;

Dar Ţoaţa

Moaţa

Nu duce pe Toţoi

Moţoi.

    —    Pe vremea cînd eram fag în pădure, suspină poarta grădinii, multe mai ştiam, spunea vîntul una, oaia alta, păsările ca păsările, duc veştile în lume, se opreau şi pe la mine, trecea vremea. Acum am uitat tot. Stau aici şi scîrţîi. Fac drumul de la ţîţîni la clanţă, o jumătate de cerc, atît, înainte şi înapoi, de treizeci de ani. Asta fac. De unde să ştiu să-ţi răspund? Nu ştiu.

—    Poarta grădinii se întristase. Gemu în balamalele neunse, trosni din toate încheieturile, era bătrînă şi singură. Micul Cantemir se înduioşă. Gata să dea drumul la lacrimi (avea şi de astea), zise:

—    Nu-i nimic, nu trebuie să te laşi putrezită şi mîncată de carii pentru atîta lucru. Uite, dacă vrei, te-nvăţ toate ghicitorile pe care le ştiu eu

—    Pentru mine nu mai există decît o singură portiţă de scăpare, zise ea. Ghicitorile nu-mi ajută.

—    Vai, zise băiatul, cum să te sprijin ? Nişte stinghii de stejar ţi-ar folosi?

—    Nu cred, scînci poarta grădinii.

Un cui ruginit se desprinse şi căzu jos.

—    O singură speranţă, ţi-am zis, singura mea scăpare, asta ar fi...

—    Care?

—    Un portar, dragă băiete. Dacă aş avea un portar, treburile mele ar merge mult mai bine.

—    Nu înţeleg, ce să-ţi facă un portar! „Nu ştiu de ce, dar cred că nu trebuia să mă las impresionat de scînceala ei, urmă în gînd băiatul; îmi pare rău". Repetă: La ce-ţi trebuie un portar?

—    Ca să-mi dea importanţă, zise poarta grădinii

—    Tot nu pricep, zise băiatul.

Nu-i mai plăcea de loc poarta grădinii. Era plîngăreaţă şi pe deasupra putredă de ambiţie. Cine ar fi crezut? Părea atît de neajutorată... Oare cum se poate şti de la început cum să te porţi cu porţile de grădină? Sau poate trebuie să mai creşti pentru asta?

—    Nici nu trebuie, răspunse cu oarecare întîrziere poarta grădinii. La vîrsta mea, asta contează, un portar înseamnă totul. Hai, intri, sau...

Nu apucă să-şi termine vorba, că miezul de noapte, cum i se mai spune, Miezilă, negru ca tuşul chinezesc, o izbi cît colo. Atît îi trebui ei. Sări din ţîţînile ruginite, căzu pe spate cu balamalele rupte, iar una din stinghiile care o susţineau în curmeziş, de putredă ce era, se făcu pe loc scrum. Miezilă se scărpină în urechea dreaptă, părea furios. Apoi, începu să tuşească. Era o tuse ascuţită, ruptă din loc în loc în părţi egale, nu atît din spirit de economie, cît dintr-un deosebit simţ al proporţiilor, firesc dezvoltat, la unul a cărui treabă este numai grija de a sta în mijlocul nopţii.

—   Am venit, zise Miezilă fără altă introducere.

—   De ce acum, se încruntă băiatul, trebuia să vii peste un ceas şi mai bine, mi se pare!

Am uitat să vă spun că, între timp, pendula despre care aţi auzit mai înainte (poate veţi mai auzi, nu putem şti ce se va mai întîmpla de aici încolo) bătuse jumătatea lui zece. Unul din pereţii odăii în care de mulţi ani trăia pendula, bun prieten al băiatului, se dăduse puţin la o parte, lăsînd astfel bătaia limbii de aramă să ajungă pînă în grădină. Un amănunt: mai toate lucrurile din casă erau prietenii micului Cantemir. În multe împrejurări, această prietenie îi adusese băiatului numai foloase. Bucuroasă că reuşise să-şi trimită bătaia pînă la el, pendula vru chiar să coboare din perete să ajungă ea însăşi în grădină. Noroc că peretele, ca unul din cei mai vechi locuitori ai casei, nu-i dădu voie. Se certară, pendula protestă, era gata să-şi rupă o limbă, dar înţelese în cele din urmă că peretele avea dreptate. Vă închipuiţi ce s-ar fi întîmplat dacă, aşa cu am spus, peretele din faţa pendulei ar fi fost neatent! (Cel pe care stătea pendula era fără niciun căpătîi, unul din acei pereţi fără ochi, fără urechi; dacă ar fi fost după el, pendula s-ar fi putut sparge oricînd fără să-l doară nicăieri). Numai arcuri-praf şi angrenaje-pulbere s-ar fi ales din biata pen­dulă. Lipsă de minte! Parcă băiatul nu s-ar fi mulţu­mit numai cu bătăile!

     Să lăsăm însă soarta feluriţilor pereţi în seama meşterilor zidari şi să ne vedem de oile noastre care, lacome de iarbă nouă, se tot împrăştie prin alte păşuni şi nu mi-i că le vom pierde, ci că suntem de de­parte - cum ştiţi din pluguşor, tocmai de la Cuca-Muca, unde-i mămăliga cît nuca şi avem de trecut în cale o dumbravă rea din vale, unde sunt fete nebune, ce aruncă cu alune, şi se leagă de feciori, ca albinele de flori - avem de mers, nu glumă.

Miezilă se aplecă foarte binevoitor de data asta spre urechea băiatului; ţinea degetul arătător în drep­tul buzelor, mişca din urechea dreaptă. Pînă şi albul ochilor lui bătea în negru. Uşoare cuvinte se răspîndeau ca puful de păpădie.

—   Sssst, şopti. Cu cît e mai devreme, cu atît mai bine. Ssssst!

—   Cu un ceas mai devreme? făcu băiatul.

—   Dar nu un ceas cu cuc, zise Miezilă, şi făcu doi paşi de dans. Mîinile lui erau două aripi uşoare, pre­lungi.

—   Spune-mi şi mie: cu ce-ai venit? întrebă micul Cantemir.

—   Ca toată lumea, cu o rachetă. Dar nu a mea. Cred că-ţi dai seama, racheta mea ar fi ajuns la timpul potrivit.

—   Potrivit, după părerea unora, înseamnă nici lung, nici scurt, zise băiatul.

Răspunsul nu-i plăcu lui Miezilă, care îşi ieşi numaidecît din sărite. Intră însă aproape în aceeaşi clipă la loc; ştia el, nu face să te pui cu un copil. Zise :

—   Eşti prea mic ca să-ţi dai seama. Să-ţi explic: racheta mea era tocmai gata de lansare; deodată mă pomenesc alături cu Graba-strică-treaba.

—   Cine-i ăsta?

Băiatul căscă pînă îi trosniră fălcile şi ieşiră scîntei albastre.

—   Cum cine-i ăsta? Ai avut de-a face cu el de multe ori pînă acum. Graba-strică-treaba, cine altul să fie!

—   Aha, pricep, făcu băiatul. Şi?

—   Stătea lîngă mine, era îmbrăcat ca de obicei: haina, pe o mînă, un pantof negru şi altul verde, mustaţa pe jumătate în furculiţă, jumătate tăiată, nici călare, nici pe jos, exact în felul lui. N-apuc să mă mir (îl ştiam plecat în sudul Franţei, unde avea de grăbit nişte treburi cărora le-ar fi venit altfel rîndul tocmai la anul). Imediat am încurcat ceva la sistemul de frîne. N-am păţit aşa ceva de vreo cîteva mii de ani, dar atunci aveam alte mijloace de transport; nu folo­seam mai mult de două-trei sute de cai legaţi şase cîte şase. Mi se întîmplă pocinogul acum, cînd orice copil ştie să manevreze o rachetă! In fine, ce era să fac! Am luat racheta lui Zorilă.

—   Sunteţi prieteni? se interesă micul Cantemir.

—    Mai mult vecini. Se descurcă fiecare cum poate.

—    Cum?

In aceeaşi clipă, Miezilă scoase din buzunarul pentru ceasornic un minunat cocoş negru. Cocoşul bătu din aripi, îşi repezi creasta înainte şi trîmbiţă de cinci ori.

—    Gata, ajunge, spuse Miezilă.

 Ii strînse aripile, îl băgă la loc în buzunar cu tot cu trompetă.

Înainte de a se face nevăzut, murmură :

  — De cînd spun că-mi trebuie unul electronic şi nu găsesc timp să trec pe la magazie! Ăsta-i foarte conştiincios, cu toată bătrîneţea lui. Deşi are planificate trei cîntări pe miez, face întotdeauna cinci. Dar asta nu schimbă nimic.

      Se făcu nevăzut.

George Bălăiţă - "Intâmplări din noaptea soarelui de lapte"
Cap 10 Aici
Cap 1 Aici