Noaptea cormoranilor
Stăteam toţi trei
aşezaţi în jurul mesei, când cineva introduse o monedă în fantă şi tonomatul
Wurlitzer puse iar de la început discul pe care-l ascultaserăm toată noaptea. Noi, ceilalţi,
n-am avut timp nici să ne dăm seama. S-a întâmplat mai înainte de a ne aminti
unde ne aflam; mai înainte de a ne recăpăta simţul orientării. Unul dintre noi
întinse mâna pe deasupra tejghelei, dibuind (noi nu vedeam mâna, o auzeam), lovi un pahar
şi apoi rămase nemişcat, cu ambele mâini odihnindu-se pe suprafaţa tare. Atunci
toţi trei ne-am căutat în întuneric şi ne-am regăsit acolo, în nodurile celor
treizeci de degete ce se îngrămădeau pe tejghea. Unul spuse:
- Să mergem!
Şi ne-am ridicat în picioare, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu avuseserăm încă timp să ne pierdem direcţia.
Când am străbătut
coridorul, am auzit melodia aproape, învârtindu-se parcă în jurul nostru. Am
simţit mirosul de femei triste, stând şi aşteptând. Am simţit prelungul hău al coridorului în faţa
noastră, pe când ne îndreptam spre uşă, înainte de a ne ieşi în întâmpinare
celălalt miros, acru, al femeii care stătea lângă uşă. I-am spus:
- Noi
plecăm.
Femeia nu răspunse
nimic. Am auzit scârţâitul unui balansoar, cedând în partea de sus, când ea se
sculă în picioare. Am auzit paşii pe lemnul desprins şi din nou întoarcerea
femeii când scrâşniră iar balamalele şi uşa se deschise exact în spatele
nostru.
Ne-am întors. Chiar
acolo, în spate, ne-a izbit aerul tăios al zorilor de zi nevăzute şi o voce
care spunea:
- Daţi-vă
la o parte, trebuie să scot asta.
Ne-am tras înapoi. Şi
vocea spuse iar:
- Sunt
încă la uşă.
Şi numai atunci, după
ce ne mişcaserăm în toate părţile şi aflaserăm vocea pretutindeni, am spus:
- Nu
putem ieşi de aici. Cormoranii ne-au scos ochii.
Apoi am auzit cum se
deschid mai multe uşi. Unul dintre noi se desprinse de mâinile celorlalţi şi l-am
auzit mergând pe bâjbâite, clătinându-se,
ciocnindu-se de obiectele dimprejur. Vorbi de undeva din negură.
- Trebuie
să fim pe aproape, spuse. Aici răzbate miros de cufere îngrămădite.
Am simţit din nou
atingerea mâinilor lui; ne-am rezemat de perete, şi atunci trecu altă voce,
dar în sens contrar.
- Pot fi sicrie,
zise unul dintre noi.
Cel care se târâse până
în colţ şi acum respira lângă noi spuse:
- Sunt
cufere. De mic am învăţat să desluşesc mirosul îmbrăcăminţii puse la păstrat.
Atunci ne-am îndreptat într-acolo.
Pe jos era ceva tare şi neted, parcă pământ bătătorit. Cineva întinse o mână. Am
simţit atingerea unui trup lung şi viu, dar n-am mai simţit peretele de partea
cealaltă.
- Asta e
o femeie - am zis cu toţii.
Cel care vorbise de
cufere spuse:
- Cred că
doarme.
Trupul se scutură sub
mâinile noastre, începu să tremure; l-am simţit strecurându-se, dar nu ca şi
cum s-ar fi îndepărtat de noi, ci ca şi cum ar fi încetat să mai existe.
Totuşi, după o clipă în care am stat tăcuţi, încremeniţi, rezemându-ne umăr de
umăr, i-am auzit glasul.
- Cine
umblă acolo? spuse.
- Suntem
noi, am răspuns fără să ne clintim.
Se auzi o mişcare în
pat; zgomotul şi târâitul picioarelor căutând papucii în întuneric. Atunci ne-am închipuit-o
pe femeie aşezată, privindu-ne fără să se fi trezit încă de-a binelea.
- Ce
faceţi acolo? întrebă.
Iar noi am răspuns:
- Nu
ştim. Cormoranii ne-au scos ochii.
Vocea spuse că aflase
ceva despre asta. Că ziarele scriseseră că trei bărbaţi stăteau şi beau bere
într-o curte unde erau cinci sau şase cormorani. Şapte cormorani. Unul dintre
bărbaţi s-a apucat să cânte ca un cormoran, imitându-i.
- A
făcut-o într-un ceas rău, adăugă. Atunci păsările s-au repezit la masă şi le-au
scos ochii.
Spuse că asta
scriseseră ziarele, dar că nimeni nu le dăduse crezare. Noi am spus:
- Dacă a
fost lume acolo, trebuie să fî văzut cormoranii.
Iar femeia răspunse:
- A fost.
Curtea era plină de lume, a doua zi, dar femeia îşi dusese cormoranii într-altă
parte. Când ne întorseserăm către ea, nu mai
spusese nimic. Am dat iarăşi de perete. Oricum ne întorceam, dădeam de perete. În
jurul nostru, împresurându-ne, era veşnic un perete. Unul dintre noi ne dădu
drumul la mâini. Îl auzirăm iar cercetând pe dibuite, adulmecând pământul,
spunând:
- Acum nu
mai ştiu pe unde or fi cuferele. Cred că mergem într-altă parte.
Şi noi i-am spus:
- Vino încoace. E cineva aici, chiar lângă noi.
L-am auzit
apropiindu-se. L-am simţit lângă noi, şi răsuflarea lui caldă ne-a lovit încă odată în faţă.
- Întinde
mâinile într-acolo! i-am spus. Acolo e cineva care ne cunoaşte.
El întinse pesemne
mâna; trebuie să fi făcut câţiva paşi înspre locul pe care i l-am indicat,
pentru că după o clipă se întoarse ca să ne spună:
- Cred că
e un băiat.
Atunci i-am spus:
- Bine,
întreabă-l dacă ne cunoaşte.
El îl
întrebă. Am auzit glasul lânced şi searbăd al băiatului care spunea:
- Da, vă
cunosc. Sunteţi cei trei bărbaţi cărora cormoranii le-au scos ochii.
Se auzi atunci o voce
matură. O voce de femeie care părea că se află în spatele unei uşi închise.
- Iar
vorbeşti singur.
Şi glasul de copil zise
nepăsător:
- Nu.
S-au întors bărbaţii cărora cormoranii le-au scos ochii.
Se auzi un zgomot de
balamale şi apoi vocea matură, mai aproape ca prima oară.
- Du-i la
ei acasă, spuse.
Şi băiatul răspunse:
- Nu ştiu
unde locuiesc.
Iar vocea matură zise:
- Nu fi
neam prost. Toată lumea ştie unde locuiesc din noaptea în care cormoranii le-au
scos ochii.
Apoi continuă să
vorbească pe alt ton; ca şi când ni s-ar fi adresat nouă:
- Treaba
e că nimeni n-a vrut să creadă aşa ceva, şi se spune că a fost o ştire
neadevărată scornită de ziare ca să se vândă mai bine. Nimeni n-a văzut
cormoranii.
Şi noi am spus:
- Dar
dumneata ne vezi pe noi.
Vocea matură răspunse:
- Însă
nimeni nu m-ar crede dacă aş povesti că v-am petrecut pe stradă.
Noi nu ne mişcam; stăteam liniştiţi, rezemaţi de perete, ascultând-o. Femeia
spuse:
- Dacă
băiatul ăsta vrea să vă ducă, e altceva. La urma urmelor, nimeni n-ar lua în
seamă vorbele unui copil.
Glasul de copil
interveni:
- Dacă
ies pe stradă cu ei şi spun că sunt bărbaţii cărora cormoranii le-au scos
ochii, băieţii o să arunce cu pietre în mine. Toată lumea zice în târg că aşa
ceva nu se poate întâmpla.
Se lăsă o clipă de
tăcere. Apoi uşa se închise iar şi băiatul vorbi din nou:
- Pe
deasupra, acum stau şi citesc Terry şi Piraţii.
Unul dintre noi ne
şopti la ureche:
- O să-l conving
eu.
Merse târâş înspre
locul de unde se auzea glasul.
- Îmi
place povestea asta, zise. Spune-ne cel puţin ce-a păţit Terry săptămâna asta.
„Încearcă
să-i câştige încrederea", ne-a trecut prin minte. Dar băiatul răspunse:
- Asta nu
mă interesează. Tot ce-mi place sunt culorile.
- Terry
era într-un labirint, i-am spus noi.
Iar băiatul zise:
- Asta a
fost vineri. Azi e duminică, şi ce mă interesează pe mine sunt culorile - şi o
spuse cu un glas rece, imparţial, nepăsător.
Când celălalt se
întoarse, am spus:
-
Ne-am pierdut de mai bine de trei zile şi nu
ne-am odihnit deloc.
Unul dintre noi zise:
- Bine.
Să ne odihnim puţin, dar fără să ne dăm drumul de mână.
Ne-am aşezat. Un soare
invizibil începu să ne încălzească umerii. Însă nici măcar prezenţa soarelui
nu ne mişca. O simţeam acolo, pe undeva, căci ne pierduserăm noţiunea
distanţelor, a timpului, a direcţiilor. Trecură pe lângă noi mai multe voci.
- Cormoranii
ne-au scos ochii - am spus.
Şi una dintre voci
zise:
- Ăştia
au luat în serios ziarele.
Vocile dispărură. Şi am
stat mai departe aşezaţi aşa, umăr lângă umăr, sperând ca în perindarea acelor
voci şi imagini să se ivească un miros sau o voce cunoscute. Soarele continua
să încălzească deasupra capetelor noastre. Atunci unul dintre noi zise:
- Să mai
mergem o dată spre perete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu