Calatoria in trecut

Maşina timpului

— În oraşul ăsta sunt tot felul de maşini, zise Douglas, alergând. Domnul Auffmann cu Maşina Fericirii, domnişoara Fern şi domnişoara Roberta, cu Maşina lor verde… Ce-o să-mi arăţi acum, Charlie?
— O Maşină a Timpului, îi răspunse Charlie Woodman, gâfâind. Pe onoarea mea de indian!

— Excursii în trecut şi în viitor? întrebă John Huff, aţinându-le calea.

— Doar în trecut — nu poţi avea chiar totul! Am ajuns.

Charlie Woodman deschise portiţa unui gard.

Douglas aruncă o privire în casa bătrânească.

— Păi, asta-i casa colonelului Freeleigh. Nu-i nici o Maşină a Timpului aici! N-are cum să fie. Doar nu-i inventator, şi chiar dac-ar fi, am fi aflat de mult în cazul când ar fi pus pe roate o Maşină a Timpului.

Charlie şi John urcară tiptil treptele de la intrare. Douglas rămase jos, răsuflând greu.

— Nu fi prost, Douglas, îi spuse Charlie. Maşina n-a fost inventată, fireşte, de colonelul Freeleigh, dar o are de multă vreme, e proprietarul ei, ce mai?! Noi am fost prea neghiobi ca să băgăm de seamă! N-ai decât să pleci, Douglas Spaulding!

Charlie îl apucă de cot pe John, ca şi cum ar fi condus o doamnă şi, deschizând uşa verandei, intră în casă. Era o uşă-paravan, care nu făcea zgomot.

Douglas îi urmă în tăcere.

Charlie traversă veranda şi bătu în uşa din fundul ei, apoi intră.

Un coridor lung şi întunecos ducea spre o încăpere luminată ca o grotă submarină, o lumină verzuie şi apoasă.

— Colonelul Freeleigh? Tăcere.

— Nu prea aude bine, şopti Charlie. Dar mi-a spus să vin şi să vorbesc tare. Colonele!

Singurul răspuns era fâşâitul prafului care cădea de sus, de pe scara în spirală. Se auzi apoi un sunet stins, dinspre încăperea aceea submarină, de la capătul coridorului.

Mergând cu băgare de seamă, ajunseră într-o odaie în care se aflau doar două mobile: un bătrân şi un jilţ. Semănau unul cu celălalt: amândoi erau atât de firavi, încât vedeai clar cum fusese meşterit fiecare, mădular cu mădular. Încăperea n-avea nimic altceva decât duşumeaua, tavanul şi pereţii goi, precum şi aerul tăcut — o cantitate enormă de aer tăcut.

— Pare mort, şopti Douglas.

— Nu, zise Charlie. Se gândeşte doar — se gândeşte la locurile unde ar mai putea să călătorească. Colonele!

Una din mobilele negre se mişcă — era colonelul.

— Charlie! rosti el, clipind din ochi şi dezvelindu-şi într-un zâmbet straniu gura ştirbă.

— Colonele, Doug şi John au venit să…

— Bine-aţi venit, băieţi, luaţi loc, luaţi loc!

Băieţii se aşezară, stânjeniţi, pe podea.

— Dar care-i… începu Douglas, însă Charlie îi dădu repede un ghiont în coaste.

— Care, ce? întrebă colonelul Freeleigh.

— Vrea să spună, care-ar fi rostul ca noi să vorbim? zise Charlie, strâmbându-se la Douglas şi zâmbindu-i bătrânului. Noi n-avem nimic de spus, colonele. Spuneţi dumneavoastră ceva!

— Ia seama, Charlie, bătrânii abia aşteaptă să li se pună întrebări, ca să-şi dea drumul la gură! Pe urmă, trăncănesc într-una, ca o moară stricată.

— Cin Lin Su, propuse Charlie, la întâmplare.

— Cum? întrebă colonelul.

— Boston, 1910, zise Charlie.

— Boston, 1910, îngână bătrânul, încruntând din sprâncene. A, da, Cin Lin Su, desigur…

— Da, domnule colonel!

— Ia să vedem, şopti colonelul, cu un glas ca o apă lină. Ia să vedem…

Băieţii aşteptau.

Colonelul Freeleigh închise ochii.

— Întâi octombrie 1910, o noapte frumoasă şi rece de toamnă. Teatrul de varietăţi din Boston — da, asta e. Sala e ticsită, spectatorii aşteaptă încordaţi. Orchestra, fanfara, cortina! Cin Lin Su, marele magician din Orient! Uite-l pe scenă! Şi uite-mă şi pe mine, în primul rând de scaune, la mijloc. „Cine se oferă voluntar pentru scamatoria cu glonţul?” întreabă Su. Vecinul meu se ridică în picioare şi urcă pe scenă. „Cercetaţi arma! îi spune Su. Faceţi un semn glonţului! Aşa. Acum trageţi drept în faţa mea, iar eu o să prind glonţul între dinţi, la celălalt capăt al scenei!”

Colonelul Freeleigh trase adânc aer în piept şi tăcu.

Douglas se zgâia la el, pe jumătate uluit, pe jumătate îngrozit. John Huff şi Charlie erau cu totul prinşi de poveste. Bătrânul continuă — doar buzele i se mişcau, capul şi trupul parcă ar fi fost îngheţate.

— „Gata, ochiţi şi trageţi!” ordonă Su. Poc! Glonţul porneşte. Cin Lin Su scoate un urlet, se clatină şi cade, cu faţa însângerată. Panică în sală. Spectatorii, toţi, în picioare. E ceva suspect cu arma asta. „A murit”, spune cineva. Da, a murit. O, îngrozitor, îngrozitor… N-o să uit niciodată… Faţa ca o mască roşie, cortina trasă repede, femeile izbucnind în plâns… 1910… Boston… Teatrul de varietăţi… Bietul om, bietul om…

Colonelul Freeleigh deschise încet ochii.

— A fost grozav, colonele! exclamă Charlie. Şi acum, ce-ar fi să ne povestiţi despre Pawnee Bill?

— Pawnee Bill?

— Da, şi despre zilele când vă aflaţi în prerie, în 1875.

— Pawnee Bill, îngână colonelul, închizând ochii. 1875… Da, eu şi Pawnee Bill, pe-o moviliţă în mijlocul preriei, aşteptând, la pândă. „Sst! îmi zice Bill. Ascultă!” Preria e ca o scenă întinsă, pregătită pentru furtuna ce se apropie. Un bubuit de tunet. Slab. Apoi unul mai tare. Şi, deasupra preriei, cât cuprinzi cu ochiul, un nor gros, negru-gălbui, plin de fulgere, la numai o palmă deasupra pământului, pe o întindere de cincizeci de mile! „Dumnezeule!” strigam eu de pe moviliţa aceea. Pământul se zguduia ca o inimă înnebunită, da, băieţi, ca o inimă cuprinsă de panică. Oasele dârdâiau în mine, gata să se spargă. Bum! Bum! aşa făcea pământul! Tii, cum mai bubuia furtuna peste dealuri, peste prerie, dar nu vedeai decât norul ăla, nimic mai mult. „Uite-i!” îmi strigă deodată Pawnee Bill. Norul care se vedea nu era de ploaie, nu, ci de praf, praful fin de pe iarba uscată a preriei, ca o făină, ca un polen care acum scânteia în soare, fiindcă soarele răsărise între timp. Am început să strig. De ce? Pentru că prin norul ăla de pulbere drăcească am zărit, ca după un văl tras deodată, da, jur că am văzut marea armată a preriei: bizonii! Colonelul tăcu un timp, apoi continuă: Capetele ca pumnii unor negri uriaşi, trupurile ca nişte locomotive! Douăzeci, cincizeci, două sute de mii de ghiulele trase din tunurile Vestului, ghiulele vii, rătăcite, matahale cu trup de zgură, cu ochii de cărbune aprins, gonind spre Nicăieri!

Praful s-a ridicat, dezvăluindu-mi o clipă marea aceea de greabăne, de coame negre, încâlcite, ce se tălăzuiau la nesfârşit. Trage! mi-a şoptit Bill. Şi mi-am dus arma la ochi. Trage! repetă el. Iar eu stăteam acolo şi mă simţeam ca mâna dreaptă a Domnului, privind desfăşurarea aceea de forţe, ca un miez de noapte în plină amiază, ca un alai funerar lung şi negru — şi doar nu poţi trage într-un alai funerar, nu-i aşa, băieţi? Îmi doream un singur lucru: să văd că norul de praf se lasă din nou, acoperind spinările alea negre ce se tălăzuiau cu mişcări greoaie. Şi norul de praf s-a lăsat! El mi-a ascuns milioanele de copite care făceau să se cutremure pământul. Pawnee Bill mi-a lovit tare braţul şi m-a şi înjurat. Eram însă fericit că nu atinsesem nici măcar c-un plumb norul acela şi puterea ascunsă într-însul. Nu voiam decât să stau şi să privesc rostogolirea timpului târât de bizoni spre veşnicie.

Furtunii i-au trebuit vreo şase ore ca să dispară la orizont, pentru a se abate asupra unor oameni mai răi decât mine. Pawnee Bill plecase, rămăsesem singur acum, singur şi surd ca un pietroi. M-am dus într-un orăşel situat cu vreo sută de mile mai la sud şi m-am plimbat pe străzile lui, fără să aud glasurile oamenilor din jur. Eram mulţumit că nu le-aud. Am încercat un timp să-mi amintesc vuietul din prerie. Îl mai aud şi acum, în după-amiezi de vară ca asta, când ploaia se abate peste lac. E un vuiet înfricoşător, dar minunat… tare-aş vrea să-l fi auzit şi voi…

O lumină difuză părea să se prelingă din nasul colonelului, un nas mare şi alb, ca o ceaşcă de porţelan, plină de un ceai portocaliu.

— O fi adormit? întrebă Douglas.

— Nu, îşi încarcă din nou bateriile, răspunse Charlie.

Colonelul Freeleigh răsufla repede, ca după o cursă lungă. În cele din urmă deschise ochii.

— Da, domnule colonel, îi spuse Charlie, plin de admiraţie.

— Bună, Charlie, zise colonelul, zâmbind şi privindu-i cu uimire pe băieţi.

— Acesta e Doug, iar el e John, spuse Charlie.

— Bună, băieţi!

Băieţii îi dădură bineţe.

— Dar unde-i… unde-i… începu Douglas.

— Taci, mă prostule! îl întrerupse Charlie, ciupindu-l de braţ. Apoi, întorcându-se spre colonel: Ce spuneaţi, domnule?

— Spuneam ceva? murmură acesta.

— Despre Războiul civil, sugeră John Huff, cu o voce calmă. Îşi aminteşte şi asta?

— Dacă-mi amintesc?! Sigur că-mi amintesc, rosti bătrânul, cu un glas tremurător, închizându-şi din nou ochii. Îmi amintesc tot, afară de… nu mai ştiu de care parte am luptat…

— Culoarea uniformei, îi şopti Charlie.

— Culorile încep să se şteargă, oftă colonelul. Totul e învăluit în ceaţă. Văd soldaţi în juru-mi, dar de multă vreme nu mai disting culorile mantalelor şi chipielor. M-am născut în Illinois, am fost crescut în Virginia, m-am însurat în New York, mi-am clădit o casă în Tennessee, iar acum, la bătrâneţe, iată-mă din nou înapoi în Green Town! Aşa că, vedeţi de ce culorile se şterg şi se cam amestecă…

— Dar nu vă amintiţi pe care parte a dealurilor v-aţi luptat? îl întrebă Charlie, fără să ridice tonul. Soarele răsărea la stânga, sau la dreapta dumneavoastră? Mărşăluiaţi spre Canada ori spre Mexic?

— Mi se pare că, în unele dimineţi, Soarele răsărea pe partea dreaptă, iar în altele peste umărul meu stâng. Mărşăluiam în toate direcţiile. Au trecut aproape şaptezeci de ani de-atunci. Ajungi să uiţi răsăriturile şi dimineţile, după atâta amar de vreme.

— Ţineţi minte c-aţi învins, nu-i aşa? Vreo bătălie câştigată, pe undeva?

— Nu, răspunse bătrânul, grav. Nu-mi amintesc să fi câştigat vreo bătălie vreodată. În război nu există câştigători, Charlie. Toată lumea pierde, iar cel care pierde la urmă cere pace. Pierderile şi jalea, asta-i tot ce-mi amintesc din război. Şi o singură bucurie, prilejuită de terminarea războiului. Terminarea războiului a fost, Charlie, o mare victorie, care însă n-are nimic de-a face cu tunurile. Dar nu-mi închipui că tocmai despre o asemenea victorie aţi vrea să vă vorbesc.

— Întreabă-l despre Antietam, şopti John Huff.

— Am fost la Antietam, zise bătrânul.

Ochii băieţilor străluceau.

— Întreabă-l despre Bull Run…

— Am fost şi acolo…

— Dar la Shiloh?

— Toată viaţa m-am gândit — ce nume frumos, şi ce ruşine să-l vezi înscris doar în cronicile de război!

— Dar la Fort Sumter?

— Am văzut primele fuioare de fum ale tunurilor, rosti bătrânul, visător. Atâtea lucruri se întorc din trecut! Îmi amintesc şi unele cântece. „Totu-i tăcut azi-noapte lângă Potomac, / Unde soldaţii paşnic visează / Corturile lor în razele lunii de toamnă în argint se prefac / Sau în lumina focurilor de tabără scânteiază”… Da, îmi amintesc, îmi amintesc… „Totu-i tăcut azi-noapte lângă Potomac / Nu se-aud decât ale râurilor şoapte. / Încet cade roua pe feţele celor care zac. / Patrula pe veci adormit-a azi-noapte…” După victorie, domnul Lincoln a cerut, din balconul Casei Albe, fanfarei să cânte „Dixie Land”… îmi aduc aminte şi de-o doamnă din Boston care, într-o noapte, a scris un cântec care-o să dăinuie o mie de ani: „Ochii mei văzut-au paşii Domnului venind / Peste strugurii mâniei calcă, pururea zdrobind”… Uneori, noaptea târziu, simt cum buzele mele cântă cântecele de odinioară: „Voi, cavaleri din Dixie, ce staţi de pază-n sud”… „Când băieţii se-ntorc, biruitori, acasă / Laurii câştigaţi de ei…” Atâtea cântece, cântate de ambele tabere, plutesc pe vânturile nopţii, dinspre sud, dinspre nord. „Venim, părinte Abraham, alţi trei sute de mii”… „Azi-noapte cortul ne-nălţăm pe vechiul câmp din nou”… „Ura, ura, ura, ura / Slavă’ ţie, doamne, pentru steagul slobozirii noastre…”

Vocea bătrânului se stinse.

Băieţii rămaseră multă vreme nemişcaţi. Apoi Charlie se întoarse spre Douglas şi-l întrebă:

— Ei, ce zici? Este sau nu?

— Este! răspunse Douglas, respirând adânc.

Colonelul deschise ochii.

— Ce anume sunt? întrebă el.

— O Maşină a Timpului, murmură Douglas. O Maşină a Timpului.

Colonelul se uită câteva clipe la băieţi şi rosti apoi, cu un glas plin de teamă:

— Aşa îmi spuneţi voi mie?

— Da, colonele.

— Da, domnule.

Colonelul se lăsă încet pe spătarul jilţului, privindu-şi mâinile, apoi peretele gol din spatele băieţilor.

Charlie se ridică.

— Cred c-a sosit momentul să plecăm, zise. La revedere, colonele, şi mulţumim.

— Cum? A, la revedere, băieţi!

Douglas, John şi Charlie ieşiră tiptil pe uşă. Deşi trecuseră prin câmpul lui vizual, colonelul Freeleigh nu păru să-i vadă.

Pe stradă, băieţii tresăriră când se auziră strigaţi de la o fereastră de la primul etaj:

— Hei!

Priviră în sus. Era colonelul.

— Da, domnule colonel?

— M-am gândit la ce mi-aţi spus, băieţi, zise bătrânul, fluturându-şi un braţ pe fereastră.

— Da, domnule…

— Aveţi dreptate! Cum de nu m-am gândit şi eu? O Maşină a Timpului, Domnul fie lăudat, o Maşină a Timpului!

— Da, domnule.

— La revedere, băieţi. Mai poftiţi la bord când doriţi!

La capătul străzii îşi întoarseră faţa şi-l văzură din nou pe colonel, care le făcea semn cu mâna. Îi făcură şi ei semn, şi porniră mai departe, mulţumiţi.

— Chug-a-chug! exclamă John. Pot călători doisprezece ani în Trecut!

— Da, zise Charlie, întorcându-şi privirea spre casa liniştită. Dar nu poţi călători o sută de ani.

— Nu, nu pot călători o sută de ani, recunoscu John, gânditor. Asta călătorie, zic şi eu! Asta, maşină!

Merseră un minut în tăcere, privind în jos. Ajunseră la un gard.

— Ultimul care sare peste gardul ăsta e fată! spuse Douglas.

     Tot drumul până acasă, ceilalţi îi spuseră lui Douglas „Dora”…

Ray Bradbury