Dumnezeu și pistolul

Există oameni cu care nu o poți scoate la liman altfel decât în ipostaza de „vinovat”.
Să zicem că ai cu un om din ăsta o discuție pe ceva care vă privește pe amândoi. Dialogul decurge cam în următorul stil:
Tu: Ar trebui să facem așa
El: Dacă facem așa, o dăm în bară, nu e bine
Tu: Uite de ce zic asta (și dă-i argumente)
El: Ceea ce spui tu e aiurea, nu e corect, nu se potrivește, corect e cum spun eu
Tu: Totuși, uite exemple, ascultă ce-ți spun, nu e chiar cum zici tu

El: Hai lasă, tu și în alte împrejurări ai zis așa și a fost altfel.

Apoi urmează, eventual, judecăți de valoare care te privesc. Așa că renunți și zici:

Tu: Da? OK, n-ai decât să faci cum vrei.

Trece timpul și lucrurile se petrec cum ai spus tu. Ce face omul respectiv? Recunoaște, cumva, că a greșit? Zice, poate, „mai bine era dacă te ascultam si pe tine?” Aș! Zice un singur lucru, înfiorător, îngrozitor, singurul pe care-l știe, care te face să îți spui că Dumnezeu e bun și nu a lăsat să ai un pistol în acel moment: „Dacă ai știut, trebuia să faci cum ai zis”. Punct.

E clar? Tu ai tras un semnal de alarmă. Semnalul tău a fost categorisit ca idiot. Celălalt a zis că el știe mult mai bine. El ȘTIE și atât. Apoi a ieșit rău. Cine e vinovat? Tu, desigur, pentru că nu ai făcut cum ai zis. Nu contează că nu aveai cum să faci, pentru că erați amândoi în aceeași oală și dacă era de făcut, trebuia să faceți împreună. Nu. Contează doar că omul ăla nu acceptă eșecul și nu acceptă nici măcar ideea că poate fi responsabil într-un procent cât de mic. El rămâne cum a fost - un fel de semizeu, care ȘTIE, FACE, ACȚIONEAZĂ CUM TREBUIE etc etc - toată vina e la tine.

Dacă păstrezi relația cu omul ăla și vine o a doua ocazie de a avea o discuție pe o temă care vă privește pe amândoi, lucrurile se petrec aidoma, întocmai, de parcă înainte nu s-ar fi întâmplat nimic. El decide cum se face treaba, apoi, dacă iese rău, tu ești vinovat. Uite, existența unor astfel de oameni mă face uneori să mă gândesc că lumea este rău întocmită.