Legiunea blestematilor (26)

O gheară îngheţată îmi strânse inima când am văzut cât de mult se schimbase. Părul îi era cenuşiu, pielea gălbuie şi pungi negre, mari, îi marcau ochii obosiţi. Era slab şi gârbovit iar uniforma spânzura în falduri moi pe trupul lui subţire. Sărmanul, sărmanul Bătrânul!

Pluto avea exact aceeaşi înfăţişare ca Bătrânul.

Von Barring le semăna până la confuzie.

Toţi aveau aceeaşi înfăţişare.

Toţi?

Cei care mai rămăseseră, bineînţeles.

Fusesem şase mii la început.

Acum eram şapte. Şapte bărbaţi. Şapte supravieţuitori.

RĂZBOIUL SE DESFĂŞOARĂ DUPĂ PLANUL STABILIT

Se aşezară în jurul prăjiturii şi o contemplară înde­lung, ca şi cum ar fi fost vorba despre ceva sublim, sfânt. În cele din urmă Porta întinse mâna, dar Bătrânul îi dădu o lovitură zdravănă cu lingura peste degete.

— O prăjitură făcută de femei adevărate trebuie să fie savurată după toate regulile artei. Nu cu unghii negre şi cu mâinile jegoase!

Toată lumea aprobă această profesiune de credinţă şi‑a fost pusă masa, cu două şervete proaspete în chip de faţă de masă şi capacele gamelelor în chip de farfurii. Spălatul pe faţă, curăţatul unghiilor, periatul părului şi al uniformelor, o cârpă trecută peste bocanci ne‑au luat două­zeci de minute. După care ne‑am aşezat „la masă" şi am mâncat în reculegere prăjitura Barbarei, bând sucul pre­parat de Margaret.

— A fost bine acolo?

— A fost formidabil!

Aşteptau de la mine o istorisire amănunţită, bogată în parfumuri, culori şi sunete uitate. Am gândit vag:

„Acum trebuie să dai tot ce ai mai bun în tine", am re­flectat un timp şi am început:

— Veşmintele lor erau cele mai curate pe care le‑aţi văzut vreodată. Când se aplecau să schimbe aşternuturile sau să întindă cearşaful se simţea mirosul acela de len­jerie proaspăt călcată, puţin scrobită, care abia a fost scoasă din şifonier. Un miros cu totul străin de orice mur­dărie, un miros „uscat", puţin de ars. Când nu erau de ser­viciu purtau hainele lor, care erau la fel de imaculate şi miroseau a ceva uşor, ceva cald şi proaspăt în acelaşi timp. Aveau rochii. Îmi amintesc de una din ele, din mătase azurie, cu păsări albe şi cenuşii. Avea mâneci scurte şi era plisată în jurul gâtului, cu pliuri care se desfăceau pe spate şi pe sâni. Când trăgeai de un cordon de mătase albă îi dezveleai umerii, dar trebuia să deznozi şi cordeluţele de la mânecile bufante. Era rochia Barbarei. A Barbarei mele. Margaret — a lui Hugo — avea o rochie de un roşu fru­mos ca flacăra, dintr‑un soi de ţesătură de lână care i se mula pe trup ca un strat de vopsea. Când se răsucea pe călcâie ai fi zis că e o flacără. Şi‑apoi mai era alta care purta o fustă plisată ce se desfăşura în jurul ei şi-i urma mişcările întotdeauna cu o mică întârziere...

Am închis ochii ca s‑o revăd mai bine pe Barbara şi am continuat pe un ton care era aproape un imn de glorie:

— Cea care avea o rochie azurie... a mea... Barbara... Odată ce erau desfăcute cordeluţele şi găseam cele două capse şi agrafa, într‑o parte, toată rochia aluneca la pă­mânt şi ea stătea acolo, în picioare, pe un fel de nor albas­tru risipit în jurul gleznelor... Erau la fel de curate, la fel de minunat înmiresmate ca şi veşmintele lor...

— Înmiresmate?

— Da, Porta, lasă‑mă să vă explic... Erau la fel de curate ca o puşcă înainte de inspecţie, la cazarmă. Părul lor strălucea ca Dunărea într‑o noapte de iarnă, când razele lunii fac gheaţa să scânteieze cu mii şi mii de dia­mante. Şi trupurile lor aveau parfumul pădurilor din Berezina într‑o dimineaţă de primăvară, după ploaie. Vă puteţi închipui?

Timp de ore întregi, a trebuit să descriu astfel minu­nile lumii în care trăisem. Nu se mai săturau şi nu‑şi cre­deau urechilor.

— E un lucru pe care nu‑l înţeleg, spuse Pluto. Cum se face că, după ce‑ai dus un trai de paşă, cu prăjituri şi friptură de raţă şi tot tacâmul, cu un harem care să te răsfeţe şi să te legene noaptea, te‑ai întors gras ca un băţ?

A trebuit să le explic atunci cum Stege, eu, Zepp şi un al patrulea cumpărasem, pe trei sute de ţigări, după ce ni se vindecaseră rănile, două sticle cu apă infectată, una cu germeni de tifoidă, cealaltă cu microbi de holeră.

— Stege nu v‑a povestit asta? Toţi am fost bolnavi de era să crăpăm. Zepp mai e şi‑acum paralizat până la brâu şi al patrulea tip a murit. Am rămas în carantină timp de nouăsprezece zile şi după aceea mi‑a fost impo­sibil să înghit ceva. Barbara şi o poloneză m‑au hrănit cu linguriţa. Mi‑au făcut injecţii cu tot soiul de porcării, glucoză, ser fiziologic şi tot restul. Şi‑acum m‑au declarat apt cu şase săptămâni mai devreme. Heil Hitler!

— Aveau şi ciorapi cu călcâiul întărit?

— Bine‑nţeles!

Dând din cap, schimbară o privire desperată.

— Hei, Sven, ştii că toate permisiile au fost anulate? spuse Porta ca şi cum constatarea aceasta ar fi explicat ceva.

— Băieţi, am spus, e o şmecherie de care nu m‑am prins.

— Ce‑i?

— Dacă aş şti! S‑a întâmplat ceva cu voi, dar nu ştiu ce. Aţi crăpat de foame cât am lipsit, asta am înţeles, dar trebuie să fie altceva. Am avut aceeaşi impresie cu von Barring, când am ieşit la raport. Nu mai spui nici măcar un singur cuvânt murdar, Porta!

Mă priviră. Apoi se priviră unul pe altul. Sau, mai exact, s‑au ferit să se privească unul pe altul, aşa cum fac oamenii când de faţă cu ei se vorbeşte despre un lucru interzis. Atmosfera deveni brusc ireală în cabana dară­pănată. Ireală şi, pentru mine, care‑i cunoşteam atât de bine, înspăimântătoare. Porta se ridică, se duse în faţa ferestrei întorcând spatete încăperii. Am insistat cu disperare:

— Bătrâne! Măcar tu spune‑mi ce nu‑i în regulă. S‑ar crede că aţi îngropat pe cineva. S‑ar crede că sunteţi cu toţii morţi!

Ultimul cuvânt provocă o străfulgerare în mintea mea. Nu sunt superstiţios, iar ceea ce s‑a petrecut deodată în creierul meu nu avea nimic deosebit, nici inexplicabil.

Brusc, mi‑am dat seama că erau morţi. Morţi, fără nici un fason, fără nici un mister. Îşi pierduseră orice speranţă că vor scăpa cu viaţă. Lumea pe care o zugrăvi­sem şi vieţile lor nu mai aveau niciun suport real. Uto­pia marii prăbuşiri nu se realizase. Revoluţia care avea să şteargă toate nemulţumirile şi să încheie toate soco­telile, la întoarcere, nu era decât o simplă himeră, o co­rabie‑fantomă pe oceanul negru al morţii. Chiar şi cel mai puternic punct de legătură al lui Joseph Porta cu lumea, refugiul său preferat, pântecul cald al femeii, îşi pierduse orice semnificaţie. Nu că s‑ar fi purtat într‑un fel mai puţin imoral sau că ar fi lăsat vreodată să‑i scape orice şolduri rotunde i‑ar fi căzut în mâini, dar, aşa cum a declarat el însuşi câteva zile mai târziu, atunci când o avusese pe fata unui fermier şi descrise zbenguielile lor cu precizia lui obişnuită:

— Să te strici de râs, dar altădată îmi plăcea, cum s‑ar zice, să mă privesc la treabă! Acum rămân în spatele cortinei, în vreme ce domnul Porta, prin mila lui Dum­nezeu, e pe punctul să se destrăbăleze în fân! Dar ce se petrece de cealaltă parte a cortinei nu mă interesează deloc! Măcar dacă i‑aş vedea pe pompieri făcând exerciţii sau pe Adolf bărbierându‑şi jumătate din mustaţă înainte să‑şi zbiere discursul... Dar nu‑i nimic interesant de văzut şi chiar dac‑ar fi ceva, cred că nu m‑ar interesa... Normal, nu v‑aţi prins, dar n‑are nicio importanţă, fiindcă nici eu nu m‑am prins!

Am încercat cu înverşunare să resping convingerea macabră că erau nişte morţi ambulanţi. Nu puteam totuşi să discut despre asta cu ei! Şi apoi, într‑o zi, fără mena­jamente, i‑am întrebat dacă era efectul închipuirii mele sau dacă erau într‑adevăr atât de pasivi, atât de deplin resemnaţi pe cât aveau înfăţişarea... Chiar dacă, în apa­renţă, ne petreceam timpul ca întotdeauna...

— Chiar că nu ştiu ce să‑ţi răspund, spuse Bătrânul.

— Toate permisiile au fost suprimate, zise Porta.

— Mai suntem şapte din cei şase mii de la început, în '41, spuse Bătrânul. Von Lindenau, Hinka, von Barring, plus onorabilii supravieţuitori din compania asta. Allah e mare, dar lista mutilaţilor, a morţilor şi a dispăruţilor este încă şi mai mare...

— Ascultaţi...

Glasul meu era ascuţit, gâfâitor şi teama îmi strângea măruntaiele.

— Nu puteţi lăsa baltă înţelegerea, cartea pe care am promis s‑o scriem.

S‑au uitat la mine şi m‑a cuprins panica. Părea că nu mă mai recunosc, sau mai degrabă mă cunoşteau mai bine decât mă cunoşteam eu însumi şi aveau pentru mine cea mai caldă şi cea mai adâncă milă, pentru că mă încăpă­ţânam să nutresc speranţe absurde şi aveam veşnic inima neliniştită, bătând nebuneşte ori de unde sufla vântul. 

— Când o să‑ţi scrii terfeloaga, spuse Porta potrivind muştiucul flautului, sărută toate fetele pentru mine. Nici dracu' n‑o să‑ţi citească hârţoaga, pentru că n‑o să ofere publicului povestea frumoasei secretare şi a elegantului băiat al patronului, blocaţi, prin forţa împrejurărilor, în­tr‑o cameră cu două paturi! Sau cea a infirmierei şi a chirurgului celebru. Tot ce vrei, dar nu cu pârnăiaşi je­goşi şi dezgustători. N‑o să te‑mbogăţeşti niciodată cu asemenea terfeloagă! Li se rupe oamenilor de ea. Dacă e vorba să‑ţi dau un sfat, e să te faci criţă bând în amintirea noastră în ziua când o să sfârşeşti s‑o scrii.