Brandu'

Pe vremea când eram „şef de depozit” la Coca Cola, lucram cu nişte băieţi simpli şi pitoreşti, dintre care unii erau de-a dreptul simpatici. Câţiva erau motostivuitoriști, ceilalţi manipulanţi. O să descriu vreodată munca pe care trebuie să o facă un om la depozitul Coca Cola. Acum, însă, îmi amintesc de felul în care se străduiau băieţii ăia să mă încadreze pe undeva prin tiparele pe care şi le formaseră despre şefi. Mare problemă, întrucât nu prea aveau de unde să mă apuce. Eu, în primul şi în primul rând, nu înjuram şi nu urlam ca un apucat precum făcea un alt şef de depozit, care lucra acolo încă de la deschiderea fabricii.

Omul ăla era atât de spurcat la gură, încât pot spune cu mâna pe inimă că niciodată nu mi-am închipuit că e posibil să existe indivizi ca el. Când se apuca să înjure, până şi vocea i se schimba - devenea mai groasă, mai răguşită, căpăta intonaţii care adânceau înţelesurile mizeriilor pe care le deversa. Nu, nu pe muncitori îi injura, ci viața, soarta, existenţa, munca, efortul. Era mai tot timpul încordat, de parcă simţea că îl pândeşte un pericol. Nu puteam discuta cu el nimic, mereu era în alertă, mă privea cu ochi bănuitori - oare ce vreau eu în realitate de la discuţia aia... N-o să uit niciodată dimineaţa în care, după un schimb trei dificil şi obositor, cu tone de cafea neindulcită, l-am auzit spunând: „mă duc acum acasă, bag două ţuici şi nişte clisă şi să vezi ce mă culc după aia”. Clisă, adică slănină unsuroasă... Imaginea unui om mâncând clisă la opt dimineaţa, ungând-o cu ţuică şi înjurând rupestru s-a lipit pentru eternitate, în memoria mea, de tipul acela şi, întrucâtva, şi de Coca Cola.
Mai era pe-acolo un şef de depozit, cu totul diferit. Vorbea civilizat, cu voce calmă, şi întotdeauna ştia ce spune, iar lucrul ăsta îi dădea o autoritate de necontestat în faţa muncitorilor. Îl ascultau de îndată, nu parlamentau cu el aşa cum făceau cu mine sau cu mâncătorul de clisă. Tipul ăla ştia unde este aşezat absolut fiecare lucru din uriaşul depozit şi nu putea fi păcălit de nimeni când venea vorba de dispariţia unor sticle, fie ele şi goale.
Ei bine, nici cu tipul ăsta nu semănam. Până la urmă, nu semănam în general cu ceea ce se cheamă şef. Ori, pe băieţii care lucrau acolo, asta îi nedumerea profund. Nu puteau concepe că un om cu comportamentul meu poate să fie şef acolo. Până la urmă, au rezolvat treaba, într-un mod copilăresc şi amuzant.
La sfârşit de lună, fiecare dintre noi  - de la director până la portar - avea dreptul să ducă acasă două baxuri cu sticle de doi litri - Cola, Sprite, Fanta, Izvorul Alb, n-avea nicio importanţă. Eu luam de obicei apă plată, pentru că renunţasem să mai beau sucurile alea colorate. Un bax de produs conţine şase sticle, ceea ce înseamnă 12 litri, care cântăresc 12 kilograme. Ei şi într-o seară, luasem noi baxurile şi stăteam la poartă, aşteptând autobuzul care ne ducea în oraş. Cum stăteam eu şi ţineam un bax pe o mână şi unul pe cealaltă, rezemate de piept, numai ce-l aud pe unul din băieţi, care mă tot privea de la o vreme, cum zice ca să-l audă toată lumea: „ce brand are şefu', băi tată!”. Adică, înţelegeţi dumneavoastră, brandu' este braţul, deci băiatul ăla descoperise dintr-odată ceva, o calitate care mă putea defini ca şef. Strângeam la piept baxurile de „produs”, aveam un tricou cu mânecă scurtă şi, fireşte, braţele erau încordate, muşchii se umflaseră puţintel, stratul de şuncă lucea în bătaia lunii, aşa că iată-mă transformat rapid în purtător de brand.
Abia din seara aia am devenit cu adevărat şef de depozit în ochii băieţilor de la Coca Cola