duminică, 14 octombrie 2012

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire (7)


Nebunul şi statuia zeiţei Venus
Ce admirabilă zi! Întinsul parc se desfată sub ochiul arzător al soarelui, ca tinereţea sub stăpînirea Iubirii.
Extazul universal al lucrurilor nu se exprimă prin niciun zvon; pînă şi apele par adormite. Deosebită cu totul de serbările omeneşti, aici e o tăcută orgie.
S-ar spune că o lumină mereu crescîndă face să strălucească lucrurile mereu mai mult; că florile aţîţate ard de pofta de-a se întrece cu azurul cerului prin vigoarea culorilor, şi că zăduful, făcînd miresmele vizibile, le înalţă ca fumurile către astru.
Totuşi, în mijlocul acestei bucurii universale, am văzut o făptură năpăstuită.
La picioarele unei colosale Venus, unul din acei nebuni artificiali, unul din acei măscărici voluntari ursiţi să-i desfete pe regi atunci cînd îi chinuie Remuşcarea şi Plictisul, gătit cu un costum strălucitor şi caraghios, cu o scufie încornorată şi plină de clopoţei, ghemuit lîngă soclu, ridică nişte ochi plini de lacrimi către Zeiţa fără de moarte.
Şi ochii lui spun: — „Sunt cel mai de pe urmă şi cel mai stingher dintre oameni, lipsit de dragoste şi prietenie, şi cu totul mai prejos în această privinţă decît cel mai de jos dintre animale. Totuşi sunt şi eu făcut să înţeleg şi să simt nemuritoarea Frumuseţe! Ah! Zeiţă! Ai milă de tristeţea şi delirul meu!”
Dar neîndurătoarea Venus priveşte nu ştiu ce, în depărtare, cu ochi de marmură.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!