Nebunul şi statuia zeiţei Venus
Ce admirabilă zi! Întinsul
parc se desfată sub ochiul arzător al soarelui, ca tinereţea sub stăpînirea
Iubirii.
Extazul universal al
lucrurilor nu se exprimă prin niciun zvon; pînă şi apele par adormite.
Deosebită cu totul de serbările omeneşti, aici e o tăcută orgie.
S-ar spune că o lumină
mereu crescîndă face să strălucească lucrurile mereu mai mult; că florile aţîţate
ard de pofta de-a se întrece cu azurul cerului prin vigoarea culorilor, şi că
zăduful, făcînd miresmele vizibile, le înalţă ca fumurile către astru.
La picioarele unei colosale
Venus, unul din acei nebuni artificiali, unul din acei măscărici voluntari ursiţi
să-i desfete pe regi atunci cînd îi chinuie Remuşcarea şi Plictisul, gătit cu
un costum strălucitor şi caraghios, cu o scufie încornorată şi plină de
clopoţei, ghemuit lîngă soclu, ridică nişte ochi plini de lacrimi către Zeiţa
fără de moarte.
Şi ochii lui spun: — „Sunt
cel mai de pe urmă şi cel mai stingher dintre oameni, lipsit de dragoste şi
prietenie, şi cu totul mai prejos în această privinţă decît cel mai de jos
dintre animale. Totuşi sunt şi eu făcut să înţeleg şi să simt nemuritoarea
Frumuseţe! Ah! Zeiţă! Ai milă de tristeţea şi delirul meu!”
Dar
neîndurătoarea Venus priveşte nu ştiu ce, în depărtare, cu ochi de marmură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu