Răul și mai-răul

Într-un mod care mie mi se pare cel puţin straniu, conştiinţa faptului că există mai multă suferinţă decât putem noi vedea, ne face să ni se pară că ceea ce vedem nici nu e, de fapt, atât de grav. Încerc să fiu mai explicit.
De multe ori, văzând câte un bătrân foarte bolnav şi cu o expresie de disperare pe figură, sau un animăluţ de companie târându-se cu o lăbuţă zdrobită, ori un copil bătut crunt de taică-su - un cocalar umflat şi congestionat, cu spume la gură, oamenii spun cam aşa: „ehe, şi asta nu e nimic, să-l vezi numai pe X în ce hal e, cum urlă de durere”, sau zic „asta e încă bine, ia să intri într-un spital, acolo să vezi nenorociri”. Şi nu înţeleg de ce, faptul că în alte locuri sunt alţi oameni care suferă încă şi mai tare, atenuează cumva grozăvia pe care o poţi vedea în faţa ochilor. Întotdeauna, ideea că se poate încă şi mai rău, îţi dă iluzia că răul pe care îl vezi chiar atunci nu e chiar atât de rău. Asta însă, trebuie precizat, numai când răul cu pricina i se întâmplă altuia. Când ţi se întâmplă ţie, niciun fel de comparaţie cu alte rele şi mai mari nu te ajută să suporţi mai uşor. Fie şi o banală durere de dinţi ţi se pare că e cea mai mare încercare posibilă şi degeaba vine cineva şi îţi zice „păi asta e nimic, să vezi tu durere dacă ai umărul dizlocat”.