Întâmplarea
Cum
se întorsese de la târg, porunci să i se facă un ceai, îl înjumătăţi cu rom, îl
dădu de duşcă şi se culcă. A doua zi îl găsiră mort, în pat, culcat pe o parte,
cu mâna sub cap. Nicio urmă de zbuciumare, de suferinţă, nimic.
Slugile
curţii şi oamenii de pe moşie se perindară, unul câte unul, pe lângă patul
stăpânului. Duceau mâna la gură, rămâneau câteva clipe cu ochii mari deschişi,
privind mortul, apoi, făcându-şi cruce, se depărtau, fără să scoată o
şoaptă.
— A
murit boierul. Iaca, l-a găsit întins în pat, fără suflare. Şi doar aseară,
când s-a coborât din trăsurică, a vorbit cu mine: om în toată puterea, în toată
sănătatea. Că doar şi tu erai acolo, măi ista.
—
Păi.
—
Şi tu, măi Simioane.
—
Şi.
—
Ei, îţi place!
—
Lucru curat nu-i la mijloc, adăugă un altul, iar ceilalţi deschiseră ochii
mari, speriaţi, şi rămaseră pe gânduri.
Toate
vorbele erau însă de prisos; moartea venise pe nechemate şi atâta tot. Îl
îngropară, îl plânse tot satul, şi în urmă zilele îşi luară faţa lor obişnuită.
Venise conul Nicu, băiatul boierului, şi trebile moşiei se urmară lanţ,
fireşte, care cum trebuia la locul şi vremea ei.
Conul
Nicu era om harnic, priceput şi omenos ca şi tată-său. Oamenii începură a-l
iubi cu tot dinadinsul şi ar fi fost în stare să se deie în foc la un cuvânt al
lui. Altminteri, şi la trup, la faţă, conul Nicu era leit tatăl. Scurt, lat în
spate, sângeros peste măsură, obrazul plin şi înflăcărat ca para focului, ochii
mici, rotunzi şi galbeni, ca doi bănuţi noi. Când îl zăreau, ţăranii socoteau
că au pe bătrân dinaintea lor: „Conul Iordache în picioare, să nu fie de-o
măsură“, îşi spuneau.
Dar
soarta care potriveşte toate, aşa cum vrea şi crede dânsa, potrivi ca şi conul Nicu să aibă aceeaşi măsură, şi
la trup, şi la patimi, cu sărmanul conul
Iordache. Şi ce se întâmplă? Într-o seară, după ce mâncase mult şi băuse
tot aşa, la târg, unde se dusese să petreacă şi el ca orişicare muncitor — cum
petrecuse şi conul Iordache în decuvremea
nopţii în care se stinsese, — se întoarse la moşie şi se culcă. A doua zi, vechilul, venit să-l scoale, îl găsi
mort în acelaşi pat. Singura
deosebire era că bietul conul Nicu părea că se luptase până să-şi deie sufletul: faţa îi rămăsese încruntată, buzele
strânse. Vechilul încremeni de groază.
Nici
nu se-mplinise anul de la moartea celuilalt. Când auziră oamenii de întâmplarea
aceasta, îşi făcură cu tot dinadinsul cruce şi nu îndrăzniră să se apropie de
odaia în care dânsul se sfârşise.
Seara,
la rateş, oamenii nu mai conteniră să se întrebe unii pe alţii. Fiecare iscodea
câte ceva.
—
Că vezi dumneata, şoptea un moşneag rezemat de tejgheaua crâşmarului, lucrul
nu-i curat. Nu mor doi oameni, aşa, unul după altul, în acelaşi loc. Or fi avut
şi ei păcate de ispăşit. Cu noi, dă, se purtau bine, dar cu alţii, mai ştii!
Cine poate şti! Ai Vădanei n-au murit tot aşa, tatăl şi băiatul, unul după
altul, în Leordeni? Vezi că-i blestemase biata Aniţa, şi blestemul se prinde,
că-i al necuratului. Cruce de aur în casă!
Moşneagul
se închină şi, trăgându-şi cojocul pe umăr, vroi să iasă, dar un altul, care
prinsese cu urechea, îl mai opri şi-i spuse tare:
—
Nu, moş Dumitre, locul îi blestemat, locul pe care e casa.
—
Mai ştii, răspunse bătrânul, şi ieşi pe uşă, îngânând cuvinte fără înţeles.
Pe
conul Nicu îl duseră la groapă, ţinându-se cu toţii mai în urmă, închinându-se
mereu.
La
îngropare nu venise nicio rudă. Adică ce rudă era: un moş, frate mai mic al
conului Iordache. Toată averea i se cuvenea lui acuma, dar, fie din nepăsare,
căci era el bogat şi fără moştenirea asta, ori de frică să nu-i fie şi lui
scris s-o părăsească prea de curând, nici nu abătuse pe la moşie. Trimisese
numai un om să ferece hambarele, şurile, odăile cu tot ce aveau în ele, iar
moşia o arendă. Din ograda caselor se împrăştiară toţi, într-o clipire de ochi,
îndată după scoaterea mortului. Arendaşul se mută într-altă pereche de case,
mai mici, de cealaltă parte a târgului.
Curtea
rămăsese pustie. În ograda nepietruită, brusturii crescuseră în voie,
întinzându-şi frunzele lor, cele late şi verzi, ca un acoperământ deasupra
pământului umed; iar lângă cerdac, loboda se înălţase ca o pădurice din care
mai nu s-ar fi zărit omul. Veni şi toamna cu ploile ei reci şi repezi, care
băteau, prin geamurile sparte, în odăile întunecoase; pe pereţi şurluiau vinele
gălbui de apă, scurse din ulucele sparte; iar uşile de pe la poduri, uitate
deschise, se repezeau uneori, bătute de vânt şi pocneau înăbuşit, ca nişte
lovituri de maiuri, scuturând acoperişurile şubrede de draniţă. La spate,
livada ridicată în dâmb, îngălbenită, părea că păzeşte, jelind, singurătatea
aceasta.
Nimeni
n-ar fi trecut pe acolo noaptea. Un pândar trecuse într-o seară — gândind
într-aiurea se vede, căci altminteri nu s-ar fi avântat pe locuri de aceste —
şi când a întors capul şi a văzut curtea veche, a rupt-o de goană ca un apucat,
şi nu s-a oprit decât acasă, căzând leşinat lângă prispă. A doua zi, când şi-a
revenit în simţiri, tot satul ştia că Gavrilă, pândarul, trecând pe la curtea
cea veche, a văzut două umbre care se strecurau, una după alta, pe streaşina
casei. Şi de atunci încolo, nici ziua nu se prea bizuiau oamenii să-şi îndrepte
paşii într-acolo.
Omătul
iernii îmbrăcă ograda, curtea şi livada. Şi atâţia nămeţi năpusti viscolul în
pereţi, că mai nu se mai cunoştea casa. Odăile, lucrurile care ajutaseră traiul
celor doi stăpâni, cine ştie, poate şi parale — nici pe acestea nu le căutaseră
— stăteau acolo, îngropate sub acoperământul rece al vremii grele de iarnă.
Când
a început să se împrimăvăreze, au pornit şuvoaiele; casa se dezgoli, răsări mai
neagră şi mai posomorâtă, cu ferestrele întunecate ca nişte hrube; pereţii se
muceziră de umezeală. Şi-n scurt, loboda se înălţă iarăşi, sălbatică, înăduşind
celelate buruieni, în tot cuprinsul pustiu al ogrăzii cu gardurile putrezite.
Mult
s-au mai mirat oamenii când, într-o bună zi, un călăreţ cu o căciulă
ţuguiată, spătos, că te mirai cum de nu deşăla căluţul mic ce-l aducea în
buiestru, se sui dintr-o întinsoare în deal, la curtea părăsită. El a tras,
de-a călăre, poarta, s-a strecurat înăuntru, apoi a luat-o prin lobodă până
lângă cerdac. Nu i se vedea dintre buruieni decât vârful căciulii. A stat
puţin, pe urmă a înconjurat casa, apoi a ieşit din ogradă, a lăsat dârlogii pe
gâtul calului şi s-a coborât spre rateş. Aici opri căluţul şi întrebă pe cei
câţiva oameni ce stăteau pe prispă:
—
Da’ ce, conul Iordache nu mai ţine moşia?
Oamenii
îl priviră miraţi; unul îi răspunse:
—
Conul Iordache a murit. Şi-a murit şi conul Nicu. Da dumneata cine eşti?
Omul
deschise ochii mari, rămase o clipă încremenit, apoi lovi cu mâna în vânt, a
deznădejde, dete călcâie calului şi porni fără să răspundă.
—
Cine-o fi? întrebă unul.
—
Ia, vreunul care n-a auzit de moartea boierilor. La conul Iordache veneau mulţi
să ceară ajutor.
—
Cine ştie cine-o fi fost! Ia, vreun om necăjit, săracul, adăugă cel mai tânăr.
Şi
ţăranii se uitară în zare după un norişor de colb care înfăşura poate o durere.
Într-o
noapte, prin august, o noapte frumoasă, caldă şi presărată cu stele, o scânteie
îndrăzni să facă ceea ce înfricoşase pe atâţia oameni: aprigă ca un fluturaş,
scânteia a avut milă de căsuţa conului Iordache şi-a conului Nicu; s-a ridicat
uşoară, din focul de găteje făcut de doi copilaşi, a zburat peste livadă şi s-a
coborât pe draniţa putrezită de plopi. Şi o flacără vie se ridică deodată,
pălind strălucirea stelelor şi rumenind tot satul. Oamenii ieşiră speriaţi pe
prispă şi, când văzură că se topeşte curtea, se minunară, se îmbărbătară unii
pe alţii şi veniră cu toţii până în poartă, de unde priveau cum se ridicau
vâlvătaiele spre cer. Şi răsuflau parcă mai uşuraţi, că scăpau de sălaşul
duhurilor rele. Unul n-a îndrăznit să păşească în ogradă! Dar când, dimprejurul
ferestrelor aprinse, căzură perdelele în scrum, pe peretele luminat al odăii în
care se sfârşiseră de zile cei doi stăpâni, apăru, o clipă, portretul conului
Iordache. Apoi flăcările îl încinseră în vălul lor, ca pentru a-l ocroti. Cei
ce-l văzuseră jurau că-n strecurarea repede, cât un răsuflet, chipul conului
Iordache îi privise încruntat, cum îi privea altădată, în rarele lui clipe de
mâhnire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu