Mici intamplari cu animale (101)

In minunata carte a lui Leon Binet Scenes de la vie animale citeam că fiziologia comparată ne dovedeşte că jocul este o ma­nifestare naturală, primitivă, obişnuită şi la organisme foarte îndepărtate de om. Este o necesitate la pui, cărora le putem observa jocul mai tot timpul. Uneori vedem jucîndu-se şi adulţii. Sunt unele specii cu deosebire înclinate spre a-şi învrîsta acţiunile serioase ale vieţii cu clipe de joc. Dintre cele de la noi, faimă de jucăuşe au veveriţa, jderul şi îndeosebi vidra. În captivitate le putem vedea acrobaţiile, dansurile, jocul - mai ales dacă au parteneri; în libertate le observăm mult mai rar.

Am tot auzit că vidra „se dă de-a săniuşul"; n-am văzut-o însă niciodată şi mă cam îndoiam. Pînă într-o zi, cînd am dat de toboganul ei.

Căutam iarna pe ger loc unde să aştept seara vidră. Se ştie că ea are anumite locuri pe unde obişnuieşte să intre în apă şi să iasă de acolo după ce şi-a prins peştele. Face adevă­rate cărări, uşor de recunoscut. În preajma lor stă apoi vînăto­rul la pîndă. Iată, am găsit pîrtia! M-am bucurat, apoi cerce­tînd-o mai de aproape mi-am dat seama că e altceva.

Malul era înalt şi cobora în pantă pînă în marginea rîului îngheţat. De sus se trăgea drept în jos, ca un făgaş lat. Zăpada din ea era bătucită, lucioasă, prinsese o uşoară poj­ghiţă de gheaţă. Alunecuş de vidră. Acesta nu cobora însă în apa liberă, în care să intre vidra după peşti, ci se oprea brusc în marginea podului de gheaţă. Am căutat urmele. Nici ele nu duceau pe gheaţa acoperită de zăpadă, ci din jos se întorceau, multe, în sus, paralele cu lunecuşul. Vidra, care se lăsa la vale alunecînd, se întorcea îndată pe vîrful malului şi nu pleca în altă parte. Nu putea să fie altceva decît pistă, săniuş, tobogan pe care se dădea vidra, de plăcerea ei; joc, sport. După luciul săniuşului, după mulţimea urmelor şi vechimea lor diferită, se vedea că era un loc obişnuit, la care jucăuşa venea repetat şi stăruia binişor. Astfel am avut dovada că nu-i poveste săniuşul vidrei.

Seara, pe lună, am stat în preajmă ascuns, doar-doar voi ve­dea şi performanţa. Am stat pînă m-a răzbit frigul. N-a venit, sau poate m-a simţit şi i-am luat cheful. Au urmat zile de moină, s-a stricat lunecuşul, am rămas numai cu prima dovadă.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor