Vestea
Maestrul Arturo Saracino,
de treizeci şi şapte de ani, aflat deja la apogeul faimei, dirija la teatrul
Argentina Simfonia a VlII-a în la major de Brahms, opus 137 şi tocmai începuse
ultimul tempo, gloriosul allegro appassionato. Se concentra aşadar asupra
expunerii iniţiale a temei, acel monolog lent, ostinato şi în realitate un pic
cam lung, în care totuşi se acumulează încet-încet puternica încărcătură de
impetuozitate care va exploda către sfârşit. Cei ce ascultă nu ştiu asta, dar
el, Saracino şi toţi cei din orchestră ştiau şi de aceea savurau, legănaţi de
valul viorilor, acea avanpremieră veselă şi amăgitoare a minunii care peste
puţin timp avea să-i antreneze, pe ei, executanţii, dar şi întregul teatru,
într-un minunat vârtej de fericire.
Când, iată, îşi dădu seama
că publicul îl părăsea.
Pentru un dirijor, aceasta
este experienţa cea mai angoasantă. Din motive inexplicabile, participarea
celor ce ascultă se stinge. În chip misterios, el îşi dă imediat seama de asta.
Atunci atmosfera pare că se goleşte, acele o mie, două mii, trei mii de fire
tainice ţesute între el şi spectatori, din care îşi trage viaţa, forţa, hrana,
se moaie sau se topesc. Până când maestrul rămâne singur şi gol într-un deşert
îngheţat, să tragă după sine cu osteneală o armată care nu mai crede în el.
Dar de cel puţin zece ani
se terminase cu acea experienţă teribilă. Însăşi amintirea ei dispăruse şi de
aceea acum lovitura era mult mai puternică. Plus că de data aceasta trădarea
publicului fusese atât de bruscă şi de categorică, încât îi tăiase respiraţia.
„Imposibil", se gândi,
„în nici un caz nu e vina mea. În seara asta mă simt foarte în formă şi
orchestra pare un tinerel de douăzeci de ani. Trebuie să fie o altă
explicaţie".
Într-adevăr, ciulindu-şi la
maxim urechile, i se păru că aude în public, în spatele său, de jur împrejur şi
deasupra sa, şerpuind un murmur. Dintr-o lojă din dreapta sa îi ajunse la
urechi un ţipăt slab. Cu coada ochiului zări în sală două-trei umbre care se
furişau către o ieşire laterală.
Din galerie, cineva scoase
un „sst!" imperios, impunând tăcerea. Dar pauza fu scurtă. Foarte curând,
ca un clocot de nestăvilit, murmurul reîncepu, însoţit de foşnete, şoapte, paşi
tiptili, târşâituri clandestine, mişcări de scaune, uşiţe deschise şi închise.
Ce se întâmpla? Dintr-o
dată, ca şi cum în clipa aceea ar fi citit negru pe alb, maestrul Saracino
ştiu. Transmisă probabil la radio cu puţin timp în urmă şi comunicată la teatru
de un întârziat, ajunsese o veste. Ceva înfricoşător trebuie să se fi întâmplat
în vreun colţ al pământului şi acum se abătea asupra Romei. Războiul? O
invazie? Anunţul unui atac atomic? În acele zile, ipotezele cele mai
devastatoare erau îndreptăţite. Şi simţi strecurându-se printre notele lui
Brahms mii de gânduri angoasante şi meschine.
Dacă izbucnea războiul,
unde avea să-i trimită pe ai săi? Să fugă în străinătate? Dar cu vila abia
construită, în care îşi investise toate economiile, ce avea să facă? Da, ca
meserie, el, Saracino, era norocos. În orice parte a lumii, cu renumele său, cu
siguranţa că nu avea cum să moară de foame. Şi-apoi, se ştie că ruşii au o
febleţe pentru artişti. Dar în momentul acela, cu groază, îşi aminti că în urmă
cu doi ani se compromisese într-o oarecare măsură, semnând împreună cu alţi
intelectuali un manifest antisovietic. Colegii săi era imposibil să nu
înştiinţeze autorităţile de ocupaţie! Nu, nu, mai bine să fugă. Şi mama lui,
bătrână de-acum? Şi sora lui mai mică? Şi câinii? Se adâncea într-un abis de
groază.
De altfel, nu mai era nici
o umbră de îndoială că se primise vestea unei catastrofe fulgerătoare. Cu
minimul de decenţă permis de tradiţia teatrală, publicul dezerta în mod
scandalos. Saracino, înălţându-şi privirea către loji, remarca tot mai multe
goluri. Unul câte unul, plecau. Pielea, banii, proviziile, evacuarea, nu era
nici un minut de pierdut. Ce Brahms! „Ce laşi", gândi Saracino, care mai
avea înainte zece minute bune de simfonie, înainte să se poată mişca. „Ce
laş", îşi zise însă imediat după aceea, analizând panica abjectă de care
se lăsase cuprins.
Totul, într-adevăr, se
dezmembra, în sinea şi în afara sa. Semnele baghetei, deja pur mecanice, nu mai
transmiteau nimic orchestrei, care îşi dăduse seama, la rândul ei, de fuga
generală. Şi în scurt timp aveau să ajungă la punctul culminant al simfoniei,
la eliberare, la marele avânt. „Ce laş", îşi repetă Saracino, scârbit.
Lumea pleca? Lumii nu-i păsa nici cât negru sub unghie de el, de muzică, de
Brahms, şi toţi fugeau să-şi salveze existenţele mărunte? Şi ce dacă?
Dintr-o dată înţelese că salvarea,
singura cale de scăpare, singura fugă utilă şi demnă era, pentru el, ca şi
pentru toţi ceilalţi, să stea pe loc, să nu se lase târât de val, să-şi
continue munca până la capăt. Îl cuprinse furia când se gândi la ceea ce se
întâmpla în penumbră, în spatele său, la ceea ce urma să i se întâmple şi lui.
Se scutură, înălţă bagheta
şi, aruncându-le celor din orchestră o privire veselă şi încrezătoare, restabili
ca prin farmec fluxul vital.
Un tipic arpegiu
descrescător de clarinet îl anunţă că se apropiau: urma să înceapă staccato-ul,
furia sălbatică prin care Simfonia a VIII-a, din deşertul mediocrităţii,
ţâşneşte drept în sus şi, prin succesiuni rapide specifice lui Brahms, se
ridică pe verticală în rafale puternice, până când ajunge să domine victorioasă
într-o lumină supremă, ca un nor.
Se scufundă în ea cu un
avânt amplificat de furie. Scuturată de un fior, orchestra se înfurie la rândul
său, ezitând temătoare o fracţiune de secundă, apoi porni în galop, năvalnică.
Iar atunci foşnetul, şoaptele, pocniturile, agitaţia, paşii,
trepădatul amuţiră, nimeni nu se mai mişca, nici nu mai răsufla, rămăseseră
toţi ţintuiţi, nu de teamă, ci de ruşine, în timp ce acolo sus, înfipte în
pistoanele argintii ale trompetelor, drapelele fluturau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu