O poveste a lui Anton Doncev

Întoarcerea

În sfîrşit s-a trezit. De obicei, se trezea pe îndelete, conştiinţa lui se desprindea cu greu din lumea viselor, semitonurilor şi penumbrelor, ca sa se întoarcă în capsulă sub lumina puternică a becurilor electrice. De obicei, rămînea multă vreme cu ochii închişi, înainte de a-şi arunca privirea asupra constelaţiilor de luminiţe, săgeţi, grade şi cifre.

De astă dată se trezi numaidecît. Tablourile se fixară în focar. Inima îi bătea în stomac, în gîtlej, în tîmple.

O săgeată, care treizeci de ani stătuse nemişcată, trepida acum în jurul axului ei. După aceea se auzi un glas, glasul unui om de pe Pămînt. Glasul însă, vorbea într-o limbă necunoscută.

Mîna-i dreaptă se întinse de la sine spre săgeata indicatoare. Dar, cînd deschise gura ca să vorbească, nu-şi auzi vocea.

Glasul celuilalt continua să-l cheme.

Ridică ochii spre oglinda de autocontrol şi autosugestie.

Din oglindă îl privea un om disperat, zdrobit, în pragul nebuniei.

– Eşti nebun! i se adresă propriei sale imagini. Iată, a sosit clipa cea mare. Te-ai întors. De ce stai cu colţurile gurii lăsate în jos? Aşa, aşa, ridică-le încet, îndreaptă-le! Doar eşti învingător! Nu zîmbi, strînge-ţi buzele! Acum nu va fi nevoie să zîmbeşti nimănui. Eşti un om bogat. Eşti puternic. Nu, pungile de sub ochi n-au cum să dispară. Acestea sunt consecinţele suprasolicitării în timpul acceleraţiei. În schimb cutele de pe frunte le pot înlătura. Sunt bogat, sunt puternic. Sunt bucuros. Nici n-am să pun mîna pe bani. Voi semna numai cecuri de plată. Voi dărui diamante...

Încetul cu încetul izbuti să-şi destindă muşchii feţei. Fiece trăsătură pe careşi-o pipăia în gînd, îi trezea în inimă bucuria, îndrăzneala, dispreţul. Îşi modelă faţa pînă cînd izbuti să-i dea o înfăţişare asemănătoare cu expresiile acelea ale chipurilor care-i împodobiseră odaia de tînăr bărbat de acum treizeci de ani, chipuri de oameni puternici, independenţi, care nu se ploconeau în faţa nimănui.

Totuşi, evita să se uite la propriii săi ochi, ca şi cum s-ar fi temut să nu se prăbuşească în faţa lor. Simţea că ochii săi din oglindă îl privesc cu o căutătură înfricoşătoare, sfredelindu-l iscoditor.

Glasul de pe Pămînt al celuilalt continua să-l cheme stăruitor. Inima nu-i mai bătea atît de agitată ca pînă atunci, dar se cuibărise acum în ea o durere ascuţită, chinuitoare.

– Aici Be 207 Er Zet, rosti el. Aci Be 207 Er Zet. M-am întors! M-am întors! M-am întors!

Glasul celălalt nu vorbea englezeşte. Nu vorbea nici ruseşte.

– No! No! Habla espanol?

Spaniola se vorbea la Acapulco. Prin faţa ochilor îi trecură din nou plajele lungi, marea, valurile înspumate şi oamenii, mulţi oameni pe jumătate goi. Nişte prostănaci, care se încălzeau la soare şi nu ştiau cîtă nemărginită feriricire îţi dăruieşte atingerea trupului unui alt om. Durerea din inimă îl făcu să se chircească în aşa fel, încît faţa i se schimonosi din nou.

– Aici Bc 207 Er Zet. Vorbesc zece minute în limba spaniolă. M-am întors.

– Bienvenido! Bine aţi venit! Bine aţi venit.  Cînd aţi pornit de pe Pămînt?

– Acum treizeci de ani.

– Acum treizeci de ani? în comunicarea dumneavoastră există o confuzie. Ce fel de deflector fotonic are nava dumneavoastră?

El a înţeles numai cuvintele: „deflector fotonic”.

– Sistem Luciko-Sanger.

– Imposibil. De cincizeci de ani nu există nici o navă cu astfel de deflectoare. De cincizeci de ani încoace, toţi oamenii cunosc limba comună.

– În ce an ne aflăm acum?

Celălalt răspunse.

Aşa era. Nimănui nu-i venea să creadă că în timp ce el a trăit treizeci de ani, pe Pămînt s-au scurs o sută.

Văzu un fel de coridor foarte lung, ca de hotel sau de spital, asupra căruia, la intervale egale, cădea cîtc o pată de lumină. Nu era decît o stradă cu şiragul ei de becuri. În fundul ei se zărea o siluetă albă. Era o femeie. Poate era mama lui, poate nu.

O sută de ani. Un veac.

În magazia navei sale zac diamante în greutate de o tonă. Şi cadavrul prietenului său tot acolo e. Îi va face un monument, însă nu la suprafaţa pămîntului, ci sub pămînt. Unde n-ajunge lumina astrală. Oamenii vor merge pe un coridor lung, lung, cu un şir de becuri deasupra, vor intra şi vor ieşi de la lumină la întuneric, şi la capătul lui vor vedea statuia prietenului său. Poate s-o facă din aur curat. O va face însă din marmură albă. O va comanda celui mai bun sculptor care e în viaţă pe Pămînt.

– S-a găsit numărul navei dumneavoastră. Am întrebat staţia intermediară. Dumneavoastră aţi decolat acum o sută şi unu de ani. Vă felicit!

Ce i-a spus? S-a găsit ori s-a căutat? Pe vremea lui învăţa verbele două cîte două: cobor-urc, mă nasc-mor, caut-găsesc. Am căutat - am găsit. Am găsit diamante. La celălalt capăt al lumii. Acolo zace radiofarul cu cererea sa. Nimeni n-o va contesta. S-o conteste naiba! N-are decît să-şi apere drepturile United Company. Să se mai vîre şi alţii în lutul albastru.

– Vă dau legătura cu staţiunea interastrală. Vă dau legătura...

Deodată începu să vorbească altă voce, de rîndul acesta englezeşte. O voce de femeie.

– Bine aţi venit. Cine vorbeşte? Aţi plecat de aici trei oameni.

Îşi spuse numele.

– Dar ceilalţi doi?

El tăcu. Amuţi şi glasul.

– Vă rog, continuaţi! rosti el confuz.

– Trimitem o navă să vă remorcheze. Staţiunile de azi nu sunt utilate ca să poată întîmpina o asemenea construcţie şi cu tipul de deflector pe care-l are nava dumneavoastră.

Ce să mai întrebe? Glasul nu trebuia să înceteze.. Inima îl durea tot atît de tare, de fapt chiar mai tare ca înainte.

Celălalt, căpitanul astronavei, avea treizeci de ani. Un bărbat frumos şi puternic. La fel cum fusese el însuşi acum douăzeci de ani. Totuşi n-a arătat niciodată ca celălalt; acela niciodată nu zîmbea, cînd nu-i ardea să zîmbească.

În cele din urmă, iată-i în faţa lui, oameni adevăraţi, în carne şi oase: şeful staţiunii interplanetare şi căpitanul astronavei care a zburat între timp pînă la steaua descoperită de el. Nu s-a atins de dînsul nimeni şi nici el de ei: staţiunile astea erau carantine prin care astronauţii se întorceau din Univers.

Aşadar, totul fusese în zadar.

În decurs de o sută de ani oamenii au învăţat să facă diamante mai frumoase decît ale lui. Nu era un om bogat, deoarece pe Pămînt nu mai existau săraci şi bogaţi. Cînd se înfunda în lutul albastru de pe planeta îndepărtată, un presentiment tulbure îl prevenise că pe Pămînt se răsturna ceva, însă a fost mereu încredinţat că oamenii sunt răi de la natura şi niciodată nu vor izbuti să se înţeleagă între ei. United Company nu mai exista, cum nu mai existau nici însemne personale, procese, avocaţi sau drept cosmic.

În faţa lui stăteau întinse hărţi şi fotografii ale planetei îndepărtate pe care el o numise a sa şi unde pieriseră cei doi prieteni ai lui.

Fotografiile acestea nu le-a scos din aparatele telefotografice ale astronavei sale vechi, hodorogite. Le făcuse acest tînăr frumos cu ochii albaştri, cu ajutorul sateliţilor, radiosondelor şi teleobiectivelor altei astronave, care nu era nici americană, nici rusească. El, supravieţuitorul, singurul care s-a înapoiat de pe planeta îndepărtată, a trebuit să călătorească treizeci de ani, în timp ce tînărul a făcut acelaşi drum în numai trei ani şi s-a întors la fel de tînăr.

– Iată, aici era situat radiofarul dumneavoastră, spunea tînărul. Aţi ales cel mai potrivit loc pentru aterizare.

Era o întindere de nisip, după cum reieşea din fotografie - o plajă mărginită într-o parte de mare, iar în cealaltă de o pădure tropicală.

– Aţi văzut valurile gigantice? îl întrebă tînărul. Cu greu se poate vedea ceva mai frumos.

Acolo era acea întindere de nisip lungă de cîţiva kilometri. În pădure nu se putea pătrunde. Racheta coborîse pe singurul loc mai ridicat, chiar lîngă pădure. În timp ce doi dintre ei lucrau, al treilea privea marea. Din cînd în cînd, uneori de două şi de trei ori pe zi, din mare se ridicau valuri uriaşe, înalte de zeci de metri, care porneau spre ţărm. În timp ce valul inunda nisipul plajei, cîteşitrei porneau să stea ascunşi în astronavă. Odată, cînd apa verde acoperi şi clătină astronava, în cabină şedeau şi se priveau numai doi. Al treilea nu apucase să ajungă la adăpost. Apa verde clocoti dincolo de hublouri, apoi se retrase. Un timp nemăsurat de lung, picăturile de apă se prelinseră şerpuind pe geamuri.

– Nu-mi amintesc dacă a fost frumos, răspunse el sec.

Cei doi din faţă îl examinau cu atenţie. Îl compătimeau oare? Tare ar fi vrut să aibă în faţa lui oglinda de autocontrol.

Intră un al treilea, care lăsă ceva şi apoi ieşi.

– Dumneavoastră nu veţi putea să vă înapoiaţi curînd pe Pămînt, zise încet şeful staţiunii interplanetare.

Tot atunci ieşi din cabină căpitanul astronavei care vizitase şi steaua lui.

Stătea cu ochii închişi şi căuta să-şi adune din cotloanele fiinţei sale orice părticică de rezistenţă fizică. Pînă acum, de multe ori se storsese pe sine ca pe un burete îmbibat cu apă, însă de astă dată i se păru că nu i-a mai rămas nicio picătură. Stătea cu ochii închişi, căci nu se mai ruşina de şeful staţiunii interplanetare - un bătrînel de aproape nouăzeci de ani.

– Sunt bolnav? Unde m-am molipsit? Pe planeta îndepărtată? Şi de ce boală?

– Uitaţi-vă aici, spuse celălalt. Deschise ochii şi văzu un clişeu multicolor, cu multe figuri neclare, virgule, puncte şi şerpi, semănînd fie cu un straniu cer înstelat, fie cu imaginea curioasă a unui iaz murdar în care pluteau tot felul de lucruri.

– E sîngele dumneavoastră.

Asta arăta fotografia. Nu putea desluşi nimic din toate semnele acelea scrise cu virgule, puncte şi şerpi.

– Din cauza acelei planete îndepărtate? a zis.

– Sunteţi bolnav de boli care au existat pe Pămînt acum o sută de ani. Generaţii în şir s-au tratat de ele. Acum, e rîndul dumneavoastră să vă vindecaţi.

Privi clişeul.

– Nu pot să mă debarasez de sîngele meu, spuse el.

Aceste puncte şi virgule puteau să fie viruşi de cancer şi ciumă sau semne ale lăcomiei, egoismului, urii. Totuna. El s-a născut pe timpul cînd viruşii ăştia pluteau în aer şi în sîngele oamenilor. Acum îl izolau şi era drept să fie aşa.

Greşise cu ceva? El trăia după legile timpului său, ale acelei părţi de pe Pămînt în care se născuse. Trebuia să înţeleagă de pe atunci că au dreptate ceilalţi.

Cînd o să-i îngăduie să vină pe Pămînt?

Văzu din nou plajele, şi nu plaja de pe planeta îndepărtată, ci plaja din Acapulco, cu oameni pe jumătate goi.

– Aveţi vreun medicament pentru inimă? întrebă el.

Ţinea în mînă o foaie de hîrtie cu cîteva nume. În dreptul fiecăruia din ele era o cruciuliţă. Odinioară se puneau astfel de cruciuliţe înaintea numelui celor defuncţi. Erau semne ale speranţei că exista ceva dincolo de cruce. Acum nu mai erau decît simple semne ale ştergerii dintre cei vii.

Treizeci de ani în şir s-a tot gîndit la oamenii aceştia. Sosise clipa cînd nu mai ştia cum să se gîndească la ei: ca la nişte oameni vii sau ca la nişte morţi? Continuase multă vreme să cugete la dînşii ca la nişte oameni în viaţă. Dar simţise o îndoială cumplită.

Acum nu se mai putea gîndi la ei ca la nişte oameni în viaţă.

Pe vremuri, cînd trăia pe Pămînt, împărţise statele şi oraşele în luminoase şi întunecate. Acolo unde nu exista un om apropiat lui, oraşul era scufundat în beznă, chiar dacă îşi duceau viaţa într-însul milioane de oameni. Toată lumea aceea umbla cu chipul întunecat. Omul care însă îi era aproape părea că ţine în palmă o lumînare care-i lumina faţa. Aşa, în oraşul acela rătăcea o luminiţă.

Iar acum, întreg Pămîntul către care năzuise mereu zăcea în beznă.

Şedea în patul său, cu umerii lăsaţi, cu coatele pe genunchi, şi întreaga lui fiinţă simţea puterea de atracţie a Pămîntului. Nu era Pămîntul, forţa de atracţie a staţiunii interplanetare era artificială, clar era o forţă de atracţie. Ani îndelungaţi a dorit această forţă de atracţie. Acum îl apăsa. Totdeauna cînd se găsea în stare de imponderabilitate şi plutea prin cabină, simţea o pornire nestăvilită de a se putea atinge de ceva. Aceeaşi pornire o simţea şi acum, cu toate că tălpile i se rezemau de podea, coapsele de pat, iar coatele de genunchi.

Şedea uitînd legea fundamentală a astronautului; să nu se dea bătut. Cîndva, călugării încercau să izgonească diavolul dintr-înşii. Dar astronauţii trebuiau să ştie să alunge din ei orice gînd de slăbiciune, de neîncredere, de înfrîngere. Uita de oglinda de control, de formulele magice, care readuceau trăsăturile feţei la locul cuvenit. „Sunt puternic, sunt vioi, am să înving.” Nu se mai simţea nici puternic, nici vioi şi era conştient că suferise o înfrîngere.

Privirea lui dibuia obiectele din încăpere. Lucruri care vorbeau despre lumea nouă. Uimitor de frumoase, fiecare obiect la locul său, fiecare din ele desăvîrşit de o gîndire amplă şi de multă sensibilitate. Îşi da bine seama că toate acestea erau produse în uzină, în timp ce el ar fi vrut să atingă glia, frunzele, rădăcinile.

Nu mai avea putere nici să-şi vorbească sieşi, cum îşi vorbise ani îndelungaţi după moartea celui de al doilea prieten al său. Nu făcea decît să şadă ţinînd în mînă foaia cu numele celor morţi, cu cifrele unor ani pe care el nu-i trăise.

Deasupra uşii străluci deodată ceva, iar un glas de femeie începu să vorbească. Cineva voia să intre.

Intră o femeie. Prima oară de la întoarcerea sa întîlnea o femeie.

Se ridică în picioare.

Această lume care dă naştere unor asemenea femei e, fără îndoială, o lume frumoasă şi bună. Femeia nu mai era tînără, însă puterea acestei lumi creatoare se reflecta mai bine în anii care izbutiseră s-o modeleze.

Se apropie de el şi-i întinse mîna. Şi părea un vis, cu atît mai mult cu cît el nu putu să atingă mîna aceea.

– Bine aţi venit, îi spuse ea. Eu am dreptul să vă ating fiindcă sunt medic.

Avea dreptul să se atingă de el. Stătea la un pas de dînsul. El se oglindi în ochii ei. Pentru întîia oară înlocuise oglinda de control. Ochii străini nu reflectau faţa lui aşa cum şi-o vedea el însuşi. În ochii ei se oglindea altă faţă, aşa cum o vedeau ei.

Ea nu îl vedea pe omul care timp de treizeci de ani se bărbierea la ora cînd ştia că pe Pămînt răsare soarele. Tovarăşul celor doi morţi a plîns, în treizeci de ani, numai de două ori. Pe lîngă tona sa de diamante, care acum valora cît o tonă de cărbuni, el dobîndi acum, ca un supliment gratuit, o faţă nouă. Chipul pe care-l vedea femeia era unul din chipurile care se aflau odinioară în odaia tinereţii lui.

Şi ea îi arătă acest chip. Ţinea în mîinile ei ceva ce aducea cu ziarele dinainte şi de pe fiecare foaie îl privea chipul său.

– Pămîntul vă felicită, zise ea; miliarde de oameni vor să vă vadă. Savanţii se gîndesc cum să facă pentru ca întîlnirea cu ei să se desfăşoare fără riscuri pentru dumneavoastră.

El întinse mîna înainte. Dînsa îi oferi propriile lui imagini, dar el îi apucă mîna. Nu putea să-şi dea seama dacă în clipa aceea stătea cu ochii închişi sau i-a închis după aceea, cînd îşi lipi palma ei de fruntea sa. Lucrul acesta era mai frumos decît tot ce şi-ar fi dorit, şi astfel Pămîntul se transformă pentru el dintr-o planetă întunecată într-un astru.

– Se mai întorc cîteodată şi alţii ca mine? întrebă el.

– Foarte rar. Savanţii au înţeles că în vechile deflectoare fotonice s-au desfăşurat procese nucleare, care după un număr de ani au transformat într-o clipă navele în... mici aştri.

– Am avut norocul să mă întorc.

– Prietenul meu cel mai apropiat a plecat într-o astronavă cu deflector magnetic.

– Vă înapoiaţi pe Pămînt?

– Am să mă întorc peste cîţiva ani. Acolo sunt copiii mei.

Va mai putea el oare să aibă copii, după ce treizeci de ani a stat pe lîngă un reactor, a traversat furtuni de radiaţii şi vîrtejuri cosmice?

Se duse la şeful staţiunii interplanetare şi-l rugă să-i arate harta cu itinerariul vechilor astronave care se întorceau din călătoriile lor prin Univers. Pe harta sistemului solar văzu liniile parabolice ale traiectoriilor lor. Izvorau din marginile hărţii. Nici o linie nu atingea Pămîntul. Semănau cu urmele unor meteori ce luminează şi se sting în atmosfera terestră, înainte de a ajunge pe Pămînt.

Puse palma peste hartă şi acoperi cu ea snopul subţire al traiectoriilor.

– Daţi-mi o navă de patrulare. Aş vrea să fiu de serviciu în acest sector.

Celălalt îl privea. N-avea dreptul să-i dea o astronavă.

Oricum, erau necesare consultări, meditaţii, aprobări.

– Bine, spuse acela.

Ştia că nimeni nu-l va condamna.

Cel întors îl privi pe celălalt drept în ochi şi zîmbi.

– Mă tem că mă înţelegeţi greşit. Nu vreau să întîmpin oamenii care se întorc, ca să nu mă simt singur. Vreau să le spun că ei nu sunt singuri.