Trebuie să spunem că
băiatul n-a apucat să asculte nici un sfert din această zicere veche, foarte
veche, despre care nu se ştie dacă a vindecat vreodată durerile, bolile sau
bubele, dar a înveselit multe perechi de urechi, de multe ori, precum a făcut
şi azi cu ale noastre.
— Ajutooor, au,
auuu, mă doare, au-au-auuu...
Aceste
strigăte înăbuşite veneau dinspre gardul grădinii, cel de la dreapta băiatului.
Erau, aţi auzit, strigăte obişnuite. Cineva striga după ajutor. Dar felul în
care se alcătuiau sunetele era cel puţin neobişnuit. Parcă ar fi fost făcute
din hîrtie foarte uscată, din răsfoiala grăbită a unor cărţi vechi sau din
rostogolirea literelor desprinse brusc de pe hîrtie şi amestecate între ele ca
păsatul răsturnat într-o farfurie întinsă. Şi dacă vă mai spun că erau strigătele
unei cărţi, n-o să mă credeţi. Da, o carte striga după ajutor.
Micul Cantemir
alergă într-acolo. Sări cîteva straturi, ocoli doi pini mărunţi, şi să vezi,
şi să nu crezi: o umbră scundă, nelămurită, umbra unuia care fuge, parcă un rîs
înfundat, nimic; dar, la doi paşi, legată bine de gard cu sfoară şi sîrmă de
oţel, abia mai avea puterea să scîncească o carte destul de groasă, cu
coperţile învelite în hîrtie albastră, decolorată de soare.
— Frumos îţi
şade! o dojeni micul Cantemir. Stăpînul tău te-a lăsat în casă, pe raft sau pe
masă, lîngă condei şi hîrtie, şi tu îţi faci de cap noaptea, la ora asta,
singură, cînd toţi dorm. Frumos, n-am ce zice...
„Hait, îşi spuse băiatul,
oprindu-se, parcă aş fi ma' Amalia. Ce să fie asta? Mii de rachete!"
Uneori, impulsul de a vorbi ca mătuşile lui era ca un ceai clocotit pe care
continui să-l sorbi, deşi îţi arde buzele. Atunci i se părea că îi creşte
între urechi o bonetă de lînă, iar picioarele i se împiedică într-un şorţ cu
buline albe şi negre.
— N-am fost
singură, scînci cartea.
— Dar eşti
singură. Am fost nu-i totuna cu sunt. Astea-s două verbe deosebite.
— Vai, suspină
cartea, cît sunt eu de supărată acum, tot mă apucă rîsul. Te-ai apucat să mă
înveţi pe mine carte, în loc să-mi scoţi legăturile astea afurisite. Cum adică,
două verbe deosebite?
— Aşa cum am
spus, mîrîi micul Cantemir.
Privi cartea legată de
gard, filele ei încremenite, coperţile bine strînse, totul înfăşurat cu un fel
de grijă în sîrmă, o legătură trainică de gospodar priceput. Nu mai era atît de
sigur pe ce spusese, dar se ţinea băţos. Se poate face faţă la orice în felul
acesta. ,,Cred că am spus o prostie, îşi zise, chestia cu verbele n-am
nimerit-o. Stai să mă gîndesc..." Privea încruntat în jurul lui. Nici
ţipenie.
— Chiar
aşa cum ai spus? insistă, cartea.
Soarta ei părea s-o
îngrijoreze mai puţin. Părea obişnuită cu gîndul că de aici înainte legată la
gard va rămîne. Cum se obişnuise atît de repede? Nu ştiu nici eu.
— Cum am
zis? încercă micul Cantemir o scăpare.
Băiatul învăţase multe
lucruri folositoare de la Hopa-Mitică-nu-se-sparge-nu-se-strică-cade-n-cap-şi-se-ridică,
pe care îl întîlnise într-o zi la ştrand. De multe ori ieşea el basma curată.
Ştia să cadă mereu în picioare ca pisica. Dar povestea cu urciorul n-o ştia. De
altfel, nici nu ne ocupăm de ea aici. În altă carte. Cine n-o ştie şi n-are
răbdare pînă atunci s-o întrebe pe ma’Amalia, într-o zi cu soare.
— Boul se leagă de
coarne şi omul de limbă, spuse cartea.
Glasul i se schimbase.
„Cred că aşa vorbeşte un inspector care inspectează inspectori", îşi zise
băiatul. Odată, pe o bancă, în parc, doi oameni vorbeau despre inspectori şi
despre inspectorii inspectorilor. La celălalt capăt al băncii, micul Cantemir
citea „Arhipelagul în flăcări". Printre flăcările care mistuiau fără milă
arhipelagul, băiatul îi auzise pe cei doi. Din felul în care vorbeau, el îşi
făcuse o anume părere despre glasul unui inspector al inspectorilor. Şi acum îi
era dat să audă aşa ceva din gura cărţii acesteia.
Ţi se face părul măciucă.
„Bine, n-or fi două verbe, nu sunt, avem de-a face cu două timpuri. Foarte
bine, am greşit! Dar pentru asta ţi se face o morală lungă pînă în planeta
Marte şi adîncă de zece zile, ca şi cînd una pînă la Ecuator şi cam de o zi
jumate n-ar ajunge!" Micul Cantemir e convins nu numai că ajunge, dar că
şi întrece. Iarăşi, bineînţeles, una din ideile lui năstruşnice!
— Le ocoleşti
cît poţi, te tot scarpini la urechea stîngă cu mîna dreaptă, zise cartea. Ce să
mai vorbim! Am impresia că, ori de cîte ori ai prilejul, faci aşa. Asta e o metodă,
la tine. Decît să stai aşa gînditor, s-o faci pe neînţelesul, mai bine desfă-mi
o dată legăturile astea. Am amorţit, mă sufoc. Hai, dă-i drumul!
„Ar trebui să te las aici,
să stai astfel legată şi să ţopăi eu în jurul tău ca cei din tribul Babongo, ca
Pieile roşii, aşa ar trebui..." Deşi acestea erau gîndurile micului
Cantemir, el se lăsă în genunchi şi se apucă să desfacă sforile şi sîrmele cu
care era legată cartea. În timp ce mîinile lucrau fără să se încurce, se gîndea
că una face şi alta gîndeşte, dar faţă de cartea legată fără milă de gard
simţea un fel de teamă amestecată cu respect, amestec binecunoscut, dragi
copii, din multe cărţi pe care le-aţi citit. În situaţia ei, altul s-ar fi
pornit pe rugăminţi: „Fii atît de bun, te rog, am să-ţi plătesc un abonament la
cinematograf, dezleagă-mă că-ţi dau, şi-ţi dreg", fel de fel de chestii
de-astea cu lacrimi. Dar ea, nu! Ea a spus: „Dezleagă-mă!" de parcă ar fi
fost cineva obligat s-o facă de la început, chiar înainte de a fi fost legată,
poate. A spus-o ca pe ceva care se înţelege fără nicio altă explicaţie, ca pe o
axiomă. Curios!"
În sfîrşit, cartea fu liberă. Credeţi că a
început să sairă de bucurie, să plîngă cu un ochi şi să rîdă cu celălalt, să-şi
aducă aminte de toate neamurile ei? Nimic din toate astea. Se răsfoi o dată,
îşi desfăcu în părţi coperţile, le strînse, făcu vreo cîteva genuflexiuni, îşi
încercă tăria legăturilor din cotor. Apoi spuse:
— Nu eşti tu chiar atît de
neascultător pe cît se părea. Numai că-ţi place să spui nu în loc de da, semeni
cu mulţi ca tine.
Mai vorbi cîte ceva despre
lipsuri şi îndatoriri, după care încheie cu formula destul de cunoscută:
— Dar eşti un băiat bun.
— Mulţumesc din suflet,
zise băiatul.
— Mulţumeşte-te cu puţin,
zise cartea.
— Nici nu mă gîndesc,
răspunse micul Cantemir. Începuse să-i pară rău că a fost „băiat bun."
Iată alt defect al lui: trece prea repede de la bucurie la supărare, de la rîs
la plîns, de la alb la negru.
— Ia spune-mi, te rog, ce fel de carte eşti
tu, de mă iei aşa? Nu cumva eşti o carte pentru leneşi?
— Nu tocmai. Nu
sunt o carte pentru leneşi. Ara fost însă cartea unui leneş; din nenorocire;
dar pun eu mîna pe el.
— Ce-are a face
asta cu ce-ai spus adineaori, întrebă micul Cantemir.
Cartea zîmbi subţire:
— N-ai decît să
nu te mulţumeşti. Nu chiar tot ci spun eu seamănă cu ce trebuie. Lucrurile nu
sunt întotdeauna aşa cum scrie la carte. Şi de unde ai vrea să ştiu eu chiar
tot? Ia spune! Mai ales că de doi ani pe capul meu a stat un leneş dintre cei
mai mari. Multe nu înţelegi, multe ai să înţelegi. Că mult trăieşti, multe
auzi; mult umbli, multe vezi, mult trăieşti, multe pătimeşti, multe greşeşti,
multe înveţi. Da, băiatule, asta-i!
— Doi ani
întregi atît de leneş? făcu micul Cantemir.
— Doi ani
şi două luni jumătate, nici mai mult, nici mai puţin.
— Şi n-a
observat nimeni mai devreme că-i atît de leneş ?
— Au
observat unii, dar avea diplomă.
— Cine, el
? Diplomă? Mă faci să rîd!
— Rîzi!
— Ha, ha,
ha, ha! Am rîs, dar nu-mi ajută la nimic. Explică-mi, sunt foarte greu de cap.
— Să vezi:
diploma i s-a dat pe vremea cînd nu văzuse încă nimeni că e leneş.
— Cred că
era foarte devreme, de aceea nu s-a văzut.
— Desigur,
era foarte devreme, era aproape întuneric.
— Aha!
— Cînd a
început să se observe, era foarte tîrziu şi toţi sperau că se va îndrepta,
făceau fel de fel de presupuneri, dar el, nimic: parcă pentru o vorbă vie, gura
lui cerea chirie, şi rumega vorba ca oaia iarba, că ştii tu, băiete, lenea e
cucoană mare, care n-are de mîncare, şi i-e lene să şi vorbească, dar încă să
mai muncească, fiindcă toţi copacii înfrunzesc, dar mulţi din ei nu rodesc. Aşa
şi cu leneşul meu. Nu-i însă, doamne fereşte, un caz tipic!
— Cu toate
explicaţiile, făcu băiatul încurcat, mi-e capul greu şi nu prea.,.
— Te
înţeleg, dar n-am ce-ţi face. Multă vreme n-am înţeles nici eu, ba am şi fost
criticată pentru asta. Pînă cînd, legîndu-mă el mai strîns ca de obicei la
gard, n-am mai reuşit să scap singură şi toţi au văzut adevărul. Discutîndu-se
cazul, s-a ajuns la concluzia că au avut de-a face cu un leneş extrem de abil,
care a lenevit înşelînd vigilenţa tuturor. De altfel, se pare că acesta era
singurul leneş care mai răimăsese în şcoală. Iţi aminteşti, cred, de
întîmplarea cu leneşii aceia care stăteau într-un hambar şi mîncau posmagi
muiaţi, şi de lene înghiţeau bucăţile de posmag fără să le mestece, zăcînd
întinşi şi nemişcaţi. Iar cînd luă foc hambarul, şi cineva strigă la ei să iasă
că ard, fugiţi, arde casa cu voi, fugiţi! — unul dintre leneşi vorbi încet şi
greu, fiindcă de cînd nu mai vorbise limba i se prinsese pe jumătate de cerul gurii,
iar cealaltă jumătate căpătase o coajă care se îngroşa mereu. Vorbele acestuia:
„nu ţi-e lene să vorbeşti" n-au fost auzite de nimeni, dar nu numai de
asta arseră ei în foc. Iar leneşul meu scăpă teafăr căci, spre seară, a căzut o
ploaie şi focul se stinse, şi el fiind într-o margine nu se alese decît cu o
sprînceană pîrlită. Cum a ajuns apoi să-i înşele pe toţi, e greu de înţeles. Se
mai întîmplă. Important e că l-au descoperit! De bucurie au uitat să mă dezlege
de la gard, drăguţii de ei. Bine că a fost ultimul. Există şi o hotărîre în
acest sens.
— Chiar
ultimul? se linguşi băiatul.
— Precis.
Ultimul.
In aceeaşi clipă, urechile
mici şi rotunde ale cărţii începură să crească; ele se lungeau văzînd cu ochii,
căpătau tot mai repede forma urechilor regelui Midas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu