Mici intamplari cu animale (99)

Ne scrie un învăţător de la ţară, care are plăcerea să observe şi nu îi este lene să pună pe hîrtie ceea ce a văzut :

„Vînătorilor li se întîmplă mereu să vadă lucruri pe care cealaltă lume nici nu le vede, nici nu le bănuieşte că se pot întîmpla. Şi lumea nu crede si socoteşte că minciuna face parte din echipamentul vînătorului. Dar minciuna, vînătorească sau nu, miroase de la o poştă, iar realitatea tot realitate rămîne, oricît ar trage-o la îndoială unii.

Cine nu-şi aminteşte de nuvela lui I. Al. Brătescu-Voineşti Niculăiţă Minciună? Şi cine nu-şi aminteşte că nefericitul erou s-a spînzurat pentru că lumea nu a dat crezare niciunei spuse de-a lui? În special Salomia nu-l credea că mîţa face din gît ca vrăbiile. Eu îl cred, fiindcă mie mi-a fost dat sa aud o asemenea mîţă. Mă aflam la o familie de cunoscuţi, la care am rămas şi peste noapte. Dimineaţa am fost trezit de ciripit de vrăbii, care tot loveau geamul, parcă îşi căutau loc pe unde să iasă afară. Am căscat ochii mari. Nu erau vrăbii, ci o mîţă, care tot dădea cu laba în fereastră şi ciripea exact ca vrăbiile. M-am dat jos din pat şi am alergat la fereastră ca să văd la ce se uită mîţa.

Ştiţi la ce se uita şi ciripea? La nişte stăncuţe care ciuguleau de-ale mîncării în stradă.

Îndată mi-a venit în minte Niculăită Minciună şi m-am gîn­dit : «Ce bine ar fi fost să fi trăit eu pe vremea lui. Îi eram martor faţă de Salomia, şi nu s-ar fi spînzurat sărmanul!».

N-am să mă spînzur dacă cineva nu-mi va crede întîmpla­rea cu cioara. Am şi martori: un prieten şi căruţaşul. Mergeam spre Nisporeni, cînd vedem ceva negru, ca o cîrpă aninată de sîrma telefonului. Ne-am gîndit că va fi o bucată de zmeu, atîrnată de vreun copil. Ajungînd aproape vedem că-i o cioară de semănătură, din cele negre peste tot. Iarăşi am crezut că-i o cioară moartă, şi tot nişte copii o vor fi atîrnat acolo ca să mai rîdă. Cioara se ţinea de sîrmă cu picioarele, stătea cu capul în jos şi se dădea huţa cu toate că vînt nu bătea. Cînd ne-am apropiat şi mai mult şi am făcut urît spre ea, cioara s-a desprins de sîrmă şi şi-a luat zborul. Îi făcea plă­cere să se dea în scrînciob; avea chef de joacă. Fiindcă nu-mi vine să cred că s-a prins zdravăn cu ghearele şi se legăna cu capul în jos, ca un acrobat, numai ca să-i distreze şi să-i uimească pe trecători".

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor